Marchizul de Sade nu respingea nici violenţa, nici perversitatea şi ar fi apreciat fără niciun dubiu bătălia surdă care se dă în zilele noastre în jurul manuscrisului romanului său „Cele 120 de zile ale Sodomei” (Les 120 Journées de Sodome), afirmă autorul unui articol postat pe site-ul lefigaro.fr. Istoria acestui manuscris este marcată de furt, […]
Marchizul de Sade nu respingea nici violenţa, nici perversitatea şi ar fi apreciat fără niciun dubiu bătălia surdă care se dă în zilele noastre în jurul manuscrisului romanului său „Cele 120 de zile ale Sodomei” (Les 120 Journées de Sodome), afirmă autorul unui articol postat pe site-ul lefigaro.fr.
Istoria acestui manuscris este marcată de furt, pasiune şi bineînţeles de bani. Este însă o luptă care, spre neplăcerea „divinului marchiz”, ar putea avea parte de un final fericit, potrivit articolului din lefigaro.fr.
Două familii de colecţionari şi Biblioteca Naţională a Franţei (BNF) încearcă să ajungă la un numitor comun pentru a pune capăt unui conflict de 25 de ani dintre Franţa şi Elveţia şi pentru a putea include acest document în colecţia naţională de carte.
Este o negociere cu buget mare – fiind implicate mai multe milioane de euro – şi de risc înalt – întrucât şi alţi „prădători” stau la pândă pentru a pune mâna pe manuscris -, despre care instituţia pariziană afirmă că a „început-o cu bine”.
Povestea manuscrisului se ridică la înălţimea textului – primul, dar şi cel mai extrem redactat de Sade.
Încarcerat în 1777 la Vincennes, apoi la Bastilia, pentru tratamentele violente aplicate mai multor femei tinere, marchizul lenevea în celula sa de opt ani deja, în momentul în care s-a hotărât să scrie romane. Singur şi privat de fantasmele sale, sau mai degrabă de satisfacerea lor, marchizul de Sade recuperează terenul pierdut prin intermediul eroilor săi: patru bărbaţi cu vârstele cuprinse între 40 de ani şi 60 de ani, „ale căror averi uriaşe erau rezultatul crimei şi al deturnărilor de fonduri”.
Închişi în plină iarnă într-un castel din Pădurea Neagră, cu 42 de fete şi băieţi, aflaţi sub puterea lor absolută, cei patru bărbaţi le impun acestora, timp de patru luni, o succesiune de 600 perversiuni. Intolerabil în cea mai mare parte a lui, genial în anumite părţi, textul are cu ce să şocheze.
Crime, torturi, umilinţe: textul nu-i scuteşte nici pe Dumnezeu, nici pe oameni, nici chiar pe animale. Din aceste motive, textul generează şi în zilele noastre dezaprobări ferme. În urmă cu câteva zile, Coreea de Sud a interzis textul din cauza „obscenităţii extreme” şi a ordonat dezmembrarea tuturor romanelor nou tipărite şi vânzarea paginilor lor ca maculatură pentru fabricile de hârtie.
În 1785, deţinutul Donatien Alphonse François, marchiz de Sade, risca un singur lucru: confiscarea romanului său. Foile clasice de hârtie ar fi ocupat prea mult spaţiu. Din 22 octombrie şi până în 28 noiembrie, lucrând trei ore pe zi, marchizul a acoperit, cu un scris minuscul, ambele feţe ale unor foi mici de hârtie, largi de 12 centimetri. A cusut apoi foiţele, obţinând un rulou lung de 12,1 metri, pe care l-a ascuns sub pietrele din celula sa. Documentul a rămas acolo mai mult de trei ani, până la căderea Bastiliei din iulie 1789.
Episodul a rămas celebru: încă din 2 iulie, Sade se afla la fereastră. Din spatele gratiilor, ţinea discursuri pompoase în faţa mulţumii, îndemnând-o să dea foc închisorii. Administraţia regală l-a mutat la azilul din Charenton. Legenda spune că marchizul era gol în tipul acestui transfer. Şi-a lăsat în urmă hainele şi bunurile, dar şi preţiosul manuscris.
Atunci când Bastilia a căzut, s-a spus că ruloul şi foiţele sale au fost arse. Cel puţin, asta a crezut marchizul. Până la moartea sa, în 1814, el a regretat pierderea capodoperei sale, spunând că a „plâns cu lacrimi de sânge”.
Ceea ce nu a ştiut marchizul de Sade a fost faptul că fragilul obiect a fost recuperat de cetăţeanul Arnoux de Saint-Maximin, care l-a vândut marchizului de Villeneuve-Trans. Rămas în posesia acestei familii timp de trei generaţii, manuscrisul a fost cedat în 1900 lui Iwan Bloch.
Dermatolog şi psihiatru, inventator al sexologiei, acest medic german a reeditat textul lui Sade în 1904, sub pseudonimul Eugen Dühren. Însă acea republicare conţinea numeroase erori.
În 1929, vicontele Charles de Noailles îl mandatează pe Maurice Heine să răscumpere preţiosul rulou. Acestui editor şi scriitor îi revenea sarcina să negocieze, să analizeze şi apoi să publice documentul. Fostul jurnalist s-a achitat exemplar de aceste însărcinări şi a făcut din această ediţie, realizată între 1931 şi 1935, rezervată „bibliofililor plătitori” pentru a evita cenzura, versiunea de referinţă a romanului lui Sade.
Familia Noailles, la rândul ei, a finanţat operaţiunea şi a intrat în posesia manuscrisului. Foarte bogaţi, Charles şi Marie-Laure Noailles nu s-au temut nici de riscuri, nici de un eventual scandal. În 1930, ei au produs comedia suprarealistă „L’Age d’or”, regizată de Luis Buñuel, pe baza unui scenariu coscris cu Salvador Dali, care a declanşat una dintre cele mai formidabile polemici din istoria cinematografiei. În plus, Marie-Laure Noailles, născută Bischoffsheim, era înrudită cu marchizul de Sade. În noua sa familie, preţiosul manuscris şi-a găsit astfel un nou refugiu.
După moartea celor doi soţi, cea de-a doua fiică a lor, Nathalie, a moştenit manuscrisul. În 1982, ea l-a încredinţat unui prieten, editorul Jean Grouet, care a dorit să îl studieze, alături de partitura originală a baletului „Les Noces” de Igor Stravinsky. Câteva luni mai târziu, la cererea ei, i-a restituit cutia în care se afla ruloul. Legenda vorbeşte despre un mic scrin ce avea o formă falică. Teaca din piele în care se afla manuscrisul avea în realitate forma unui paralelipiped. Însă acea teacă a revenit proprietarei sale fără preţiosul manuscris. Jean Grouet vânduse ruloul, pe 17 decembrie 1982, pentru 300.000 de franci elveţieni, elveţianului Gérard Nordmann.
Moştenitor al unui mare lanţ de hipermarketuri, prezent atât în Franţa, cât şi în Elveţia, Gérard Nordmann este un avid colecţionar, care era pasionat, mai presus de orice, de „Curiosa”: altfel spus, acele obiecte – reprezentări sau manuscrise – erotice. În această categorie, elveţianul era un colecţionar de neegalat.
În 2004, la moartea sa, expoziţia în care colecţia sa de astfel de obiecte a fost prezentată la sediul Fundaţiei Bodmer a fost un veritabil eveniment mondial.
După descoperirea furtului, fiul lui Nathalie de Noailles, Carlo Perrone, l-a contactat pe colecţionarul elveţian.
„I-am propus să răscumpăr manuscrisul integral. Mi-a spus că era cea mai frumoasă piesă din colecţia sa, că o achiziţionase legal şi că nu se punea problema să se despartă de ea”, spune Carlo Perrone.
Timp de 15 ani, de o parte şi de alta a Alpilor, tribunalele au examinat cazul. În Franţa, Curtea de Casaţie a decis în iunie 1990: opera a fost furată şi trebuie restituită proprietarilor ei legitimi, familia de Noailles. În Elveţia, Tribunalul Federal, care a închis procedura în mai 1998, a avut o cu totul altă părere: în opinia înaltei instanţe elveţiene, Gérard Nordmann a achiziţionat documentul de la un apropiat al doamnei de Noailles, contactat prin intermediul unui librar parizian cu o reputaţie ireproşabilă, la preţul pieţei şi a plătit acea sumă printr-un cec. „Buna lui credinţă” era astfel dovedită.
De atunci, situaţia a rămas „îngheţată”. În Elveţia, ruloul putea să circule liber. De aici şi prezentarea sa la Coligny, pe malul Lacului Leman, în cadrul unei expoziţii din 2004. Dacă documentul trecea graniţa în Franţa, el ar fi fost imediat reţinut şi restituit lui Carlo Perrone.
Situaţia este insuportabilă pentru fiul lui Nathalie de Noailles, patron de presă în Italia, dar şi pentru moştenitorii lui Gérard Nordmann, care, neîmpărtăşind pasiunea tatălui lor, ar dori să vândă documentul. Ei au în vedere chiar şi un cumpărător. Gérard Lhéritier, colecţionar şi creator al Muzeului scrisorilor şi manuscriselor, la Paris, a oferit 4 milioane de euro pentru acel rulou. Înainte de a parafa vânzarea, la începutul acestui an, avocatul său l-a contactat totuşi pe Carlo Perrone, pentru a-i cunoaşte intenţiile. „Mi-a spus că va face astfel încât autorităţile să mi-l confişte”, regretă colecţionarul francez, care a spus că nu renunţă la ideea de a expune însă documentul într-o bună zi în muzeul său.
Cu toate acestea, o altă soluţie pare să se ivească la orizont. Şi o altă destinaţie: BNF. La începutul lunii iulie, preşedintele instituţiei pariziene, Bruno Racine, a adoptat, prin intermediul Comisiei pentru comori naţionale, o rezoluţie prin care semnatarii se obligă „să readucă în Franţa acest document, pentru a-l înscrie în viitor în patrimoniul naţional”. Este o declaraţie prin care se anunţă, discret, că documentul ar putea fi inclus în categoria „patrimoniului naţional” şi ar putea beneficia de avantaje fiscale oferite milionarilor care ar dori să îl achiziţioneze.
O negociere financiară are loc în această perioadă. Cât ar fi dispusă BNF să plătească? În ce fel vor fi împărţite beneficiile între moştenitorii lui Nordmann şi Carlo Perrone? Contactaţi de Le Monde, cei dintâi au spus că „orice declaraţie în acest sens este prematură”.
Carlo Perrone nu doreşte nici el să se pronunţe asupra „procentului de repartizare” a unei sume globale pe care el o estimează între 4 milioane de euro şi 5 milioane de euro. El s-a declarat totuşi dispus să facă concesii, dacă manuscrisul va ajunge la BNF.
„Familia mea a întreţinut întotdeauna relaţii bune cu muzeele naţionale franceze. Manuscriscul pentru «Les Noces», după restituirea lui, a mers la Biblioteca Naţională”, a spus el. Carlo Perrone spune însă că refuză ca moştenitorii lui Gérard Nordmann să fie singurii beneficiari ai acestui „furt”.
Donatien Alphonse-François, marchiz de Sade, a fost un aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea lui sexuală libertină, perversă şi excepţional de violentă, precum şi prin scrierile sale apologetice despre acest subiect.
Sadismul ca perversiune sexuală şi parafilie violentă şi-a primit numele de la activităţile sale sexuale, pentru care marchizul de Sade a fost încarcerat nu mai puţin de 32 de ani din viaţă, în mai multe închisori şi într-un azil.
Sunt cunoscute două filme despre biografia lui: „Marchizul de Sade/ Quills”, de Philip Kaufman (2000), cu Geoffrey Rush, în rolul principal, şi „Sade”, de Benoit Jacquot (2000), cu Daniel Auteuil. Pier Paolo Pasolini, în filmul său „Salo” (1976), a transpus pe marele ecran „Les 120 journèes de Sodome”, cea mai importantă carte a marchizului, într-o peliculă despre o societatea totalitară şi despre debandada din Italia fascistă.
Sursa: Mediafax
