Povestea vieţii eruditului Mircea Eliade
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-vietii-eruditului-mircea-eliade/

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică şi metafizică, din Universitatea Bucureşti, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomaţia română, numărul cărţilor publicate ajunsese la 25.

Un articol de Monica Andrei|12 Iunie 2017

Cât a fost trei decenii profesor de istoria religiilor la Chicago și-a scris întreaga operă în română, franceză şi engleză. Filosoful culturii și istoricul religiilor era mândru că-i român și a făcut cunoscută România în străinătate.

Copilăria și adolescența unui pierde vară

Din admirație pentru Ion Heliade Rădulescu, locotenentul Gheorghe Ieremia, tatăl viitorului erudit, își schimbă numele, în Eliade, (Monitorul Oficial nr. 78 din 1899), iar familia se mută de la Râmnicu Sărat la Cernavodă, iar în 1914 se stabilește în București, pe strada Mântuleasa. Mircea, copilul neastâmpărat al familiei Eliade, care s-a născut în 13 martie 1907, la București, juca oina pe maidanul primăriei sau hoții și vardiștii, se agăța de tramvaiul cu cai, închiria săniuța de la prietenii de joacă plătind cu nasturi, bile și soldați de plumb. Filatelistul pasionat citea o carte pe zi, în pod, pivniță, sa în fundul grădinii. Pasionatul de zoologie aduna reptilele și insectele de prin pădurea Băneasa sau parcul Herăstrău, de unde se întorcea acasă la miezul nopții: „(…) obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care adusesem șopârle, broaște, tritoni. Petreceam ceasuri întregi urmărind viața domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a șopârlelor”, scrie Mircea Eliade în „Memorii”.

Corigentul primului an de liceu, pe care toți îl considerau un pierde vară, îşi publică cercetările de naturalist amator în publicațiile „Ziarul științelor și al călătoriilor”, „Orizont”, „Știu tot”.

Autorul „Romanului adolescentului miop”, la 15 ani nota într-un caiet cu însemnări despre cât îşi propunea să citească într-o zi, câte pagini să traducă, câte cuvinte noi din limbile străine să învețe și să nu uite de animalele și insectele lui, încheind: „Așa să m-ajute voința! Semnat: Mircea”. Adolescentul cu miopie galopantă doarme patru-cinci ore pe noapte, face experiențe chimice în laboratorul improvizat din podul casei. Hașdeu și Iorga devin idolii adolescenței sale. Student fiind se lansează în publicistică. Pamfil Șeicaru scria în „Cuvântul”, în 1926: „O serioasă cultură (…) o inteligență critică și o vioiciune de stil se întrunesc în articolele studentului Mircea Eliade. Însemnările critice asupra prozatorului Ionel Teodoreanu vădesc o sigură înțelegere literară, o precisă clasificare, care se orânduiesc într-o frază robustă, bine ritmată, luminoasă. Mircea Eliade va fi mai mult decât un nume în critica literară o tinerească realitate”.

Teza lui de licențăContribuții la filosofia Renașterii” a fost tipărită de Institutul de Istorie și Teorie Literară, cu prefața semnată de Zoe Dumitrescu Bușulenga în care declara: „Inserat deja în rândurile gânditorilor și creatorilor români de primă mărime, Mircea Eliade a făcut, asemenea lor, experiența aproapelui și a departelui, exercițiul analizelor finale românești, răspunzând nevoilor unei geografii spirituale”.

India, dragostea pentru Maitrey, yoga și primele romane

Era licean când a conferențiat despre vechea Indie documentându-se doar din cartea lui Schuré, rămâne fascinat de țara Vedelor și Upanișadelor, învață sanscrita și descoperă yoga. Citește toată bibliografia. Ca bursier la Societății Națiunilor, la Geneva, în 1927, își completează informațiile despre filosofia indiană, citește „Istoria filosofiei indiene” de Surendranath Dasgupta și despre opera culturală a maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, căruia îi solicita o bursă pentru doi ani la Calcutta, ca să studieze cu profesorul Dasgupta.

Dasgupta îl admite doctorand, maharajahul îi oferă bursa. Cu vaporul, apoi trenul, în 1929 ajunge la Calcutta, se instalează într-o pensiune, unde meditează sau învaţă sanscrita toată ziua. Tot în acel an, maharajahul moare, bursa din țară întârzie, se îmbolnăvește și stă în spital. Dasgupta îl găzduieşte în casa lui, unde Eliade îi predă franceza fiicei sale Maitrey, iar ea-l învaţă bengaleza. Programul îi este la fel de riguros. Ia ore de scrimă, criquet, lupte greco-romane, jiu-jitz-ul japonez, pleacă în India de Nord, ca să cunoască yoghinii. Redactează primul roman: „Lumina ce se stinge”.

Christinel și Mircea Eliade

În 1930, Dasgupta află de relația romancierului cu fiica sa Maitreyi, îi cere să părăsească locuința. Nu are de ales, șase luni trăiește la Rishikesh, în Himalaya, într-un așram situat lângă o pădure deasă plină cu maimuțe, păuni, șerpi, pisici sălbatice, șacali. Instalat într-o colibă pe lângă mănăstire, poartă robă portocalie, cunoaște posturile yoga numite asane, devine practicant. Asceza îi priește. Meditează în Lotus, învaţă „Salutul Soarelui”, face baie în Gange, mănâncă orez, legume fierte, lapte și uneori turte de orez cu miere. Ars de soare cu o barbă roșcată, revine la Calcutta, învață tibetana, studiază folclorul indian, unde nu stă prea mult timp, căci lipsa banilor îl determină să se întoarcă în România. Ajuns acasă, visând să creeze un institut de orientalistică, își pregătește teza de doctorat şi publică tulburătorul roman de dragoste autobiografic „Maitreyi”, care a fost apoi tradus în 10 limbi, comparat cu marile capodopere ale literaturii universale, pentru care primește Premiul „Tekirghiol-Eforie”.

Primul curs și amintirile altora despre Mircea Eliade

În urma doctoratului de succes despre yoga, ţine cursuri la catedra de logică și metafizică de la Universitatea din București. Despre primul curs în amfiteatrul „Titu Maiorescu” scria în memoriile sale: „(…) Rândurile din față erau ticsite cu doamne și domnișoare elegante, al căror parfum răzbătea, cu neașteptată violență, până la mine la catedră. Publicul feminin alcătuia, de altfel, majoritatea. Probabil că erau și multe studente de la Litere, dar nu cred că urmăreau și alte cursuri, în afară, poate, de cele ale lui Nae Ionescu. Aveam destulă experiență, așa că am reușit să vorbesc aproape un ceas, fără să consult notele pe care le aveam în buzunar, și, deşi, am prezentat cu destulă rigoare concepția răului și a salvării în India, am fost ascultat ca un oracol și răsplătit cu aplauze de întrunire politică”.

Mircea Eliade a fost profesor cinci ani la Facultatea de Litere și Filosofie din București, iar succesele cursului său erau răsunătoare, despre care Emil Cioran își amintește: „Fără note, fără nimic, luat de o amețeală de erudiție lirică, asvârlea cuvinte convulsive și totuși coerente, subliniate de mișcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune, după care, veritabil miracol, nu părea epuizat, și nici poate nu era. Ca și cum ar fi posedat arta de a întârzia nedefinit oboseala”.

Cursurile lui la Universitate erau fascinante. Avea o putere unică de comunicare cu publicul, un fluid care se desprindea din întreaga lui ființă. Dădea parcă din el bucăți din propria-i viață pe care noi, auditorii, le absorbeam. Îmi amintesc că odată vorbea despre religia primitivilor. Informațiile nu ni le comunica numai prin intermediul vocii, dar și din vârful degetelor care vibrau întregind trăirea pe care voia să ne-o comunice”, își amintea Edgar Papu.

Acuzat de pornografie, perchezițiile, lagărul, revista Zalmoxis

Portarii mă intimidează… văd cu groază că se apropie termenul de chirie și eu n-am manuscris. Aici am ajuns după 12 volume publicate și după atâtea succese”, scria asistentul universitar şi romancierul celebru, în ale sale memorii. Ros de invidie, redactorul „Neamului românesc” publică fragmente din romanele „Domnișoara Christina” și „Întoarcerea din rai”, acuzându-l pe Mircea Eliade de pornografie. Prin adresa Ministerului Educației Naționale către universitate se cere să se facă cercetare asupra lucrărilor publicate și să fie sancționat de lege. Ideea de a-l elimina pe Eliade din universitate sub pretextul pornografiei în literatură declanșează proteste în rândul studenților. Emil Cioran şi Constantin Noica îl apără în articolele din publicațiile vremii. Degeaba!

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade

La vremea când fusese înlăturat din învățământ, Eliade avea 15 cărţi publicate, îmbogățise fondul Bibliotecii Universității din Bucureşti şi-l mai frământa ideea înființării unui institut de studii orientale. Obsedat să iasă din timp cu ajutorul miturilor, simbolurilor și riturilor, scrisul rămâne arderea mistuitoare despre care spunea: „Să simți cum fiecare rând scris îți smulge din viața ta, îți stoarce întreaga substanță a vieții tale. Numai așa merită să scrii”.

Pregătește revista „Zalmoxis” despre care pomenea într-o scrisoare adresată lui Cezar Petrescu: „Cinci descinderi, percheziții, descindere la proprietar, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilul nostru nu au somn. De cinci zile de când au venit să mă ridice – fără mandate, firește – eu sunt fugărit ca un vânat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și coșnița și nu pot lucra. M-am angajat să editez în limba franceză o revistă de studii religioase, Zalmoxis, și am primit studii de la savanți străini. Nu pot tipări revista pentru că nu găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sunt urmărit ca un câine”.

În 1938 este arestat, dus la poliție, doarme pe jos, i se fac percheziții la domiciliu, i se cere să semneze o declarație că se solidarizează cu mișcarea legionară. Indignat, refuză să semneze. Nu fusese în niciun partid politic. Este transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Soția sa Nina adresează regelui o scrisoare prin care explică importanța apariției revistei „Zalmoxis” unde colaborau cinci savanți, că soțul său și-a dedicat viața științei și literaturii. Preocupările lui Mircea Eliade nu aveau nimic comun cu politica, dar viața sa continua să fie zbuciumată, plină de datorii și necazuri după ieșirea din lagăr. Primește și subvenție pentru editarea revistei „Zalmoxis”. O contribuție la apariția revistei a avut-o și Constantin Noica, care-l felicită: „Ce impresionantă e revista, așa cu recenzii, note, clișee! Ai adus Occidentul în România și încă în ce Românie”.

Mândria de a fi român, Parisul și yoga creației sale

În 1940 când Mircea Eliade părăsește România, ca atașat cultural la Londra, al doilea număr al revistei era în tipografie. Odată cu apariția revistei îi crește prestigiul internațional, primește scrisori de felicitare de la savanții italieni, germani și americani. Este numit secretar de presă pe lângă legația română din Lisabona, unde cinci ani au fost destul de rodnici pentru diplomatul, eseistul, memorialistul, folcloristul, romancierul, filosoful culturii și istoricul religiilor. În 1943 se confesa părinților printr-o scrisoare trimisă din Portugalia: „Nu lucrez ca să mă aprecieze cei din țară, fac cunoscută România în străinătate. Presa portugheză scrie zilnic despre România și despre mine”.

În 1945 ajunge la Paris cu fiica soției sale, căci între timp rămase văduv. Se întâlnește cu Cioran, o vizitează pe Elena Văcărescu, Îl cunoaște pe George Enescu, reia legăturile cu Eugen Ionescu. După Nicolae Iorga a fost singurul român invitat să țină cursuri la Sorbona. Trăiește modest, ca un student, în două odăi mobilate, cu Giza, fiica Ninei, în Cartierul Latin despre care va scrie părinților săi: Sunt fericit că mă aflu într-un oraș cu biblioteci și profesori celebri, unde talentul, inteligența și cultura sunt apreciate. În ianuarie 1945, am fost scos din cadrele Ministerului Propagandei, ca cel din urmă conțopist. Cinci ani de muncă în străinătate și în serviciul țării, 25 de volume publicate n-au servit la nimic. O serie de învârtiți, de mediocri și de inculți au continuat să rămână la posturile pe care le aveau, iar un Mircea Eliade a fost dat afară cu picioare în spate”.

E român și nu uită asta când i se oferă în 1946 cetățenia franceză și o refuză cu mândrie. Era călit, se aștepta să încaseze alte lovituri, dar n-a fost așa, francezii l-au prețuit și i-au publicat opera. Primii banii câștigați în Franța îi primește din publicarea cărții Tehnici yoga”. Yoga, un termen echivoc, cu o semnificație modificată de la un secol la altul, nu e o sectă. Tehnicile yoga invită la cunoașterea supremă despre ce înseamnă eliberarea de ignoranță, de durere, suferință și renunțarea la fructul faptei. Orice asană din yoga e o stare în acord cu ritmurile universului, nu un banal exercițiu fizic. Yoga credinței și creației lui Mircea Eliade rămâne viața trăită conștient și se vede în programul riguros pe care-l avea și munca titanică de la masa de scris. Cu trei ani de studiu de la Universitatea din Calcutta, șase luni în ashramul Rishikesh din Munții Himalaya, a reușit să aducă experiența sa din yoga explicată prin prisma filosofiei indiene, în teza de doctorat despre yoga. În 1949 librăriile pariziene vindeau o altă carte monumentală: „Tratatul de istorie a religiilor”.

Șase luni în America, alte șase în Europa și apogeul celebrității

Prin intermediul primei iubiri, Sibylle, profesoara de latină de la Paris, în primăvara lui 1948 o cunoaște pe Christinel Cotescu, marea dragoste: Nu-mi închipuiam că această angelică blondă cu ochi albaștri și plete alunecând-i pe umeri, ca la o adolescentă, poate râde în hohote și, mai ales, cânta cu atâta voie bună și umor. O priveam și o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu știam că suntem ursiți unul altuia”.

Ceea ce i s-a refuzat în România, i se acceptă în America. În 1956 este invitat să țină cursuri de istoria religiilor la Chicago. Urmează călătorii, conferințe, congrese. Șase luni în America, alte șase în Europa. Trei decenii cât a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago au constituit pentru Mircea Eliade apogeul celebrității. În timp ce americanii îl stimau ca profesor, în Franța îi apăreau publicate studiile, chiar și în lagărul socialist din Polonia era recunoscut și publicat, în România era știut doar ca legionar și pornograf maniac. După o rușinoasă tăcere de un sfert de veac de la primele cărți care au văzut lumina tiparului, prin 1967, îi sunt publicate niște nuvele. Au mai trecut niște ani până când, treptat, i s-a publicat opera integrală.

În 1976, la Universitatea Sorbona din Paris, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Nota în Jurnal”: „Ceea ce mă impresionează cel mai mult este că înaintea mea singurul român căruia i s-a decernat acest titlu a fost Nicolae Iorga, pentru care aveam o adevărată venerație în vremea tinereții mele”. În 1977 devine membru al Academiei Belgiene. În 1979, Gh. Bulgăr, aflat la Lyon, îi scrie despre propunerea făcută de el de a i se decerna Premiul Nobel, dar nu s-a întâmplat. Mircea Eliade publică tratatul de „Istorie a credințelor și ideilor religioase”, în 3 volume, la Editura Payot în Franța și proiectează „Enciclopedia religiilor”, în 16 volume apărute postum, în SUA, 1987.

Marea trecere și lumea altfel, fără Eliade…

În 16 decembrie 1985, biroul cabinetului său de lucru a luat foc. Au ars cărți, manuscrise, corespondență. Marcat profund, la câteva luni face o congestie cerebrală. Tot atunci se constată că avea metastaze în corp. Titanul culturii române părăsește lumea noastră, marți 22 aprilie 1986, ora 9.40, la Chicago.

Ion Petru Culianu, care i-a fost alături în acele cumplite zile, notează în însemnările sale: „Deși ochii mi se îngreunează din când în când, deși lumea va arăta altfel fără Mircea Eliade, totuși i-am acceptat moartea cu împăcare. Slujbe pentru odihna sufletului său au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul Universității din Chicago, a fost cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Below, Paul Riocoeur, Wendy O Flaherty și subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârșitul vieții: română, franceză și engleză”. (Sursa: Mircea Handoca, Viața lui Mircea Eliade, Editura Dacia, 2000)

E român și nu uită asta când i se oferă în 1946 cetățenia franceză și o refuză cu mândrie. Era călit, se aștepta să încaseze alte lovituri, dar n-a fost așa, francezii l-au prețuit și i-au publicat opera. Primii banii câștigați în Franța îi primește din publicarea cărții Tehnici yoga”.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »