Radu Beligan: Cel mai prețios autograf l-am primit de la Salvador Dali - Ziarul Metropolis

Ziarul Metropolis inaugurează rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale, aflaţi ce carte ar lua Radu Beligan pe o planetă nelocuită şi care e cel mai neobişnuit loc în care a citit vreodată.

Un articol de Monica Andronescu|7 februarie 2016

O dimineață de februarie, acasă la Radu Beligan, care mă așteaptă zâmbind, în fața unei biblioteci copleșitoare. La 96 de ani, Radu Beligan pregătește o nouă premieră, iar acasă, în cea mai mare parte a timpului, citește. Un secol de viață în care a strâns pe aceste rafturi ediții rare, cărți cu povești, întâlniri cu oameni azi deveniți istorie… De jur-împrejur, totul e un tărâm al cărților și își cere scuze că nu mi le poate arăta pe fiecare în parte. Despre cărți îi face plăcere să vorbească oricât și oricând, pentru că, de fapt, s-a născut printre ele, într-o casă în care a avut norocul să existe o bibliotecă. Cărțile au fost întotdeauna marele lui viciu și au rămas până astăzi, când îi place să stea ore întregi în fotoliu cu o carte în mână. În timp ce am vorbit despre cărțile care i-au marcat viața, a ales la întâmplare câte un volum din bibliotecă, răsfoindu-l cu plăcere și căutând urme ale anilor care au trecut. S-a oprit îndelung asupra unui volum de opere complete ale lui Caragiale, traduse în limba franceză, și a început să-mi povestească despre întâlnirea lui esențială cu piesele de teatru franțuzești, pe vremea când era doar un copil de 10 ani…

Care e cartea care v-a deschis gustul pentru lectură?

Cum am mai spus și în alte dăți, fac parte dintr-o generație a minunatei epoci în care jumătate dintre români vorbeau limba lui Voltaire. În plus, am avut marea șansă să mă nasc într-o casă cu bibliotecă. Părinții mei, intelectuali modești, sufereau de morbul lecturii. Mama, impresionată de romanul lui Zola, La faute de l’abbe Mouret, i-a botezat pe frații mei mai mici, gemeni, după numele protagoniștilor Serge și Abeille – Sergiu și Albina. Am păstrat cu sfințenie hârtiile îngălbenite pe care tata a încercat să adapteze în franceză Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu.

Tatălui meu îi datorez, printre altele, că mi-a insuflat, din fragedă pruncie, pasiunea pentru teatru. Am spus de atâtea ori povestea, că nu are rost să o mai amintesc aici. Cert este că, încă din primii ani de liceu – pe vremea mea liceul începea la 10 ani – obișnuiam ca, din puținii bani pe care tata reușea să mi-i dea pentru manuale și caiete, să-mi cumpăr piese de teatru franțuzești pe care le traduceam în limba română – norocul meu cu memoria care mă ajuta să suplinesc din plin lipsa rechizitelor.

Am satisfacția că la optsprezece ani am tradus Faisons un reve de Sacha Guitry și traducerea respectivă a fost folosită de Teatrul Național din Iași care a inclus piesa în repertoriul său.

Acasă la Radu Beligan. Fotografii de Petrică Tănase

Care a fost locul preferat de lectură în copilărie și care este locul preferat în care citiți acum în casă?

Am citit oriunde am avut ocazia. În tren, în avion, în tramvai, pe stradă… Am citit chiar și la al-nu-știu-câtelea Congres – epigrame mai mult sau mai puțin pornografice scrise pe un dos de carnețel de către regretatul meu prieten Titus Popovici. Dacă nu mă înșală memoria, la un moment dat, ne-am angajat într-un dialog literar… Astăzi, vârsta își spune cuvântul. Vreau sau nu, citesc în cel mai comod fotoliu care îmi e la îndemână.

Care au fost cele mai neașteptate locuri sau împrejurări în care ați citit?

Dintotdeauna cărțile au avut asupra mea același efect pe care îl are valeriana asupra pisicilor. E de ajuns ca în raza mea vizuală să apară o carte pentru ca, din acel moment, să nu mai conteze nimic altceva. Nu voi avea liniște până nu o voi atinge, deschide, răsfoi îndelung, indiferent de locul sau de poziția în care m-aș afla. Prima mea soție, Nineta Gusti, obișnuia să-mi spună, ori de câte ori rămâneam mesmerizat în fața vreunei librării: Tata vede litere.

Dacă ar fi să mergem la raft să luăm o carte, ca din întâmplare, și să alegeți un pasaj pe care-l iubiți mai mult ca pe oricare altul…

Așa alege Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar de când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum, ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Care e cea mai dragă carte cu autograf pe care ați primit-o și în ce context?

Cel mai prețios autograf pe care l-am primit vreodată mi-a fost dat pe un album omagial, de către marele Salvador Dali. Era în 1964 la New York și un prieten comun m-a prezentat genialului personaj care mi-a arătat, spontan, o violentă simpatie. citat-5-647x1024

Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi-a dăruit albumul cu o dedicație care cuprindea întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui de neuitat. „Păstrează-l bine. După moartea mea îl vei vinde la licitație.” L-am dăruit Aneimaria, fiica mea stabilită în Australia.

Care e cartea pe care n-ați reușit s-o citiți sau cu care v-ați luptat foarte mult?

Pentru cititor, dacă nu e critic literar, cărțile sunt ca femeile. Pe unele nu le înțelegi, altele nu te înțeleg ele pe tine și, în orice caz, n-ai cum să le găsești frumoase pe toate, dar nu se cade să-ți expui eșecurile în public, fie ele literare ori amoroase.

Care e acea carte celebră pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți și de ce?

În Egoistul lui Jean Anouilh, piesă pe care o joc de 11 ani, personajul meu face o trimitere la opera shakespeariană și oftează din adâncul sufletului: „Păcat că n-am scris-o eu!”

Care e cartea de care v-ați îndrăgostit când erați îndrăgostit?

Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez.