Cărțile pe care le iubim: „Violeta” de Isabel Allende (fragmente)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cartile-pe-care-le-iubim-violeta-de-isabel-allende-fragmente/

Editura Humanitas Fiction ne invită să descoperim cea mai nouă carte semnată de scriitoarea Isabel Allende. Lansat simultan în limbile spaniolă, engleză şi română pe 25 ianuarie 2022, romanul „Violeta” surprinde 100 de ani de istorie, din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvăşeşte întreaga lume.

Un articol de Ziarul Metropolis|7 februarie 2022

Isabel Allende: 26 de cărți publicate, traduceri în peste 40 de limbi; peste 75 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; peste 60 de premii în peste 15 țări; trei filme de succes și un serial realizate după romanele sale. În 2018 a primit, în cadrul National Book Awards, Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție. Cărțile lui Isabel Allende s-au vândut în peste 250,000 de exemplare în România.

Din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvășește întreaga lume, Violeta del Valle este martora unui secol de răsturnări politice, provocări economice, ideologii nefaste, luptă pentru drepturi și supraviețuire. S-a aruncat în vâltoarea destinului cu o imensă forță vitală, cu entuziasm și curaj, iar la capătul drumului, într-o lungă scrisoare adresată celui mai drag om din viața sa, rememorează tot ce a trăit. Confesiune și bilanț deopotrivă, se întoarce în ea la pasiunile care i-au schimbat traiectoria, la marile iubiri care i-au marcat existența, la perioadele de sărăcie și de prosperitate, la pierderile devastatoare și bucuriile copleșitoare.

Isabel Allende știe că toate poveștile sunt de fapt povești de dragoste, iar cele mai frumoase sunt cele spuse de timp.“ Colum McCann

Allende încadrează viața Violetei între două pandemii […] și reușește încă o dată să dea un sens personal sentimentului istoric.“ Publishers Weekly

Isabel Allende ne dăruiește din nou o carte care inspiră și emoționează profund, o istorie văzută prin ochii unei femei însuflețite de pasiune, hotărâre și un simț al umorului ce o susțin de-a lungul unei vieți tumultuoase.“ Clarín

Violeta se naște într-o zi furtunoasă de vineri, în anul 1920 – un dar nesperat pentru soții Del Valle, care au deja cinci băieți. Ocrotită și răsfățată, marile tulburări ale lumii îi rămân străine în prima copilărie. Casa mare cu camelii, bastionul familiei sale de multe generații, cu mătuși celibatare, servitori credincioși și ritualuri neclintite, este un univers fermecător pentru micuța capricioasă, iar Miss Taylor vine de peste mări și țări pentru a șlefui caracterul și a desăvârși educația viitoarei domnișoare. Marea criză economică răstoarnă însă planurile familiei Del Valle, tot ceea ce părea solid și sigur dispare, iar Violeta trebuie să învețe cea mai grea și mai prețioasă dintre lecții: aceea a vieții și a morții.

VIOLETA de Isabel Allende (fragmente)

Traducere din spaniolă și note de Cornelia Rădulescu. Seria de autor Isabel Allende, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2022.

Pentru fiul meu, Juan Martín, săptămânile petrecute în fiecare an la ţară erau paradiziace. Astmul şi alergiile îi treceau ca prin minune, stătea toată ziua la soare, ţinându-se după Torito, care l-a învăţat să conducă camioneta şi să îngrijească purceii. Sau citea ore în şir în Colivia de Păsări, încă în picioare şi cu afişul care interzicea intrarea persoanelor de ambe sexe bătut în uşă. „Lasă-mă aici, la Santa Clara, mami“, mă ruga în fiecare an, iar eu ghiceam restul frazei: „departe de tata“. La pubertate a încetat să dorească să-i facă pe plac lui Julián, admiraţia temătoare din copilărie s-a transformat în frică.

În schimb, Nieves detesta viaţa la ţară. I-a zis odată lui taică-său că Pilar era o babă uscată şi Torito o matahală tarată, calificative primite cu râsete. Am vrut s-o trimit în camera ei pentru obrăznicie, dar el nu m-a lăsat: fata are dreptate, a spus, Pilar e o zgripţuroaică, iar Torito un idiot. Totuşi, dincolo de insolenţă şi cinism, fiică-mea era admirabilă. Când mă gândesc la ea o văd ca pe o pasăre cu penaj multicolor şi glas răguşit, veselă, gracilă, gata să-şi ia zborul şi să lase totul în urmă, total detaşată.

Şi-a arătat caracterul în ziua cutremurului, cel mai puternic înregistrat vreodată, care a durat zece minute, a distrus două provincii, a provocat un tsunami cu valuri uriaşe care au ajuns până în Hawaii, au aruncat un vas pescăresc într-o piaţă din Sacramento şi a făcut mii de victime. A fost o tragedie, chiar şi pentru ţara asta care ne-a obişnuit cu pământul care tremură şi cu marea înfuriată. Bătrâna casă din Santa Clara s-a clătinat îndelung înainte de a se prăbuşi, ceea ce ne-a dat răgaz să ieşim cu colivia papagalului într-un nor dens de praf, în timp ce bârnele trosneau şi bucăţi de moloz cădeau în toate părţile şi un urlet înfiorător se auzea din adâncurile planetei.

S-a căscat o imensă crăpătură în sol în care au dispărut găinile, câinii urlau. Ne era greu să ne ţinem pe picioare, totul se mişca, parcă venise sfârşitul lumii. Şi nu se potolea, când credeam că am scăpat, venea altă replică. Am auzit o explozie şi am văzut flăcările. Butelia de aragaz sărise în aer şi acum ardea şi ce mai rămăsese din casă.

Click pe imagine pentru mai multe detalii pe pagina Humanitas.

În haosul creat de fum şi groază, Nieves şi-a dat seama că Teresa nu era cu noi. Nu am văzut-o când a luat-o la fugă spre casa în flăcări – dacă am fi văzut-o, am fi oprit-o. La un moment dat am auzit că-l striga pe Torito, dar nu ne-am imaginat că striga din casă. Apoi am zărit-o pe fiică-mea prin fum şi prăfăraie cum o târa cu greu pe Teresa de haine. Torito s-a repezit, a ridicat trupul inert al Teresei cu un braţ, iar pe Nieves cu celălalt, le-a dus departe de foc cu forţa lui de uriaş. Nieves avea zece ani neîmpliniţi.

Atunci, în noaptea pe care am petrecut-o afară, tremurând de frig şi frică, am constatat tăria de caracter a fiică-mii. O moştenise de la tatăl ei, avea aceeaşi fire eroică. Nu-şi mai amintea cum făcuse, la întrebările noastre ridica din umeri, de parcă ar fi fost ceva lipsit de importanţă. Am aflat doar că intrase în ruine de-a buşilea, ocolise obiectele care ardeau, traversase ce mai rămăsese din vestibul şi ajunsese la fotoliul de răchită unde o văzuse ultima dată pe Teresa înainte de cutremur. Se intoxicase cu fum şi leşinase. Nieves a apucat-o de haine şi a tras-o înapoi, tot de-a buşilea, că pe jos putea să respire mai bine, ne-a explicat.

Teresa era în agonie. Plămânii ei afectaţi de cancer nu au rezistat, după câteva ore a murit în braţele lui Miss Taylor, companioana ei de viaţă. Nieves s-a ales cu arsuri de gradul doi pe spate şi picioare şi cu părul pârlit, dar cu chipul neatins şi fără traume emoţionale. Cutremurul care a rămas în istorie a fost pentru ea doar un incident ciudat pe care abia aştepta să i-l povestească tatălui ei. Am dus-o imediat la Yaima pentru că era cu neputinţă să ajungem la spital: şoseaua era întreruptă, iar şinele de tren se contorsionaseră.

În comunitatea indigenă colibele fuseseră luate ca de vânt şi aerul mirosea a praf şi paie, însă nu au fost victime, oamenii erau calmi, îşi adunau bruma de lucruri, oile şi caii speriaţi. Pământul Mamă şi Marele Şarpe care sălăşluieşte în vulcani se supăraseră pe lume, dat Spiritul Primordial avea să restabilească ordinea. Trebuia doar invocat. Yaima a amânat ceremonialul ca să o doftoricească pe Nieves cu un ritual scurt şi nişte alifii excelente.

(…)

Când îmi revăd trecutul îmi dau seama că pe Nieves am pierdut-o cu mult mai înainte decât am crezut. Avea paisprezece ani când Julián a hotărât să n-o mai lase în vacanţă la Santa Clara şi s-o ia cu el: doar ei doi, tată şi fiică, într-un fel de lună de miere. Se resemnase cu ideea că Juan Martín nu avea să devină „bărbat adevărat“, adică unul după chipul şi asemănarea sa. Fiul lui devenise un adolescent stângaci şi romantic, mai interesat să-i citească pe Albert Camus şi pe Franz Kafka decât revistele Playboy pe care i le aducea de la Miami, preferând să discute despre marxism şi imperialism cu un grup de prieteni la fel de zăpăciţi ca el decât să le pipăie prin colţuri pe amicele soră-sii.

Astfel că în anii care au urmat a luat-o cu el pe Nieves, a învăţat-o să conducă maşina şi să piloteze avionul. Când a prins-o fumând şi dând pe gât rămăşiţele de cocteil din pahare, a aprovizionat-o cu ţigări mentolate şi a instruit-o în arta de a bea cu moderaţie, deşi el însuşi obişnuia să exagereze. Curând, Nieves se îmbrăca provocator şi se machia ca un model, ieşea cu tatăl ei la cabarete şi cazinouri, unde pariau la masa de joc fără ca nimeni să-i bănuiască vârsta; se amuzau să-i facă să creadă că era ultima cucerire a lui Julián. Arsurile pe care le suferise la zece ani lăsaseră cicatrici aproape invizibile, presupun graţie alifiilor cu care o unsese Yaima. Frumuseţea ei oprea și traficul, se lăuda Julián. La optsprezece ani cânta melodiile la modă prin hoteluri şi cazinouri, clienţii îi dădeau bacşiş, spre marele amuzament al tatălui. Îi plăcea jocul de a stârni dorinţa bărbaţilor cu ajutorul fiică-sii, însă punea pe fugă orice tânăr care se apropia ceva mai mult. „Tata, în felul ăsta n-am să-mi găsesc niciodată un iubit“, se văita Nieves. „La vârsta ta numai de iubit n-ai nevoie, doar peste cadavrul meu“, i-o reteza. Era gelos ca un amant.

În acest timp eu eram în ţară împreună cu Juan Martín, care urma studii de filozofie şi istorie. Adică pierdere de timp, ceva ce nu folosea la nimic, decretase tatăl lui. Universitatea era în capitală, aşa că am închiriat un apartament pentru noi doi, deşi ne vedeam rar: eu eram cu un picior în Sacramento şi luam des avionul ca să zbor în Statele Unite, să o văd pe Nieves. Fiul meu era singur perioade lungi.

Anularea căsătoriei am primit-o când nici n-o mai doream. Mă acomodasem cu avantajele situaţiei mele; eram liberă, pentru pasiune contam pe un bărbat impetuos care, după atâţia ani de deprinderi, complicitate inevitabilă şi ranchiune acumulate, încă era în stare să mă domine sexual. Îndelungata servitute a dorinţei! Niciodată atât de umilitoare ca în acea primă jumătate a vieţii mele, când femeii pe care o priveam în oglindă i se vedeau cei cincizeci de ani de luptă şi oboseală săpaţi în trup şi suflet.

Însă pentru Julián vârsta era ceva optativ: se hotărâse să rămână veşnic la treizeci de ani – aproape că i-a reuşit. A continuat să fie tânăr, detaşat, vesel şi afemeiat până la o etate la care oamenii de rând se gândesc de-acum la moartea inexorabilă. Avea şi o vorbă: „Când vine sfârşitul, omul trebuie să se căiască doar de păcatele pe care n-a apucat să le facă“. Întâlnirile cu Julián erau perioade de excitaţie şi suferinţă. Mă pregăteam pentru ele ca o fetişcană, anticipând orele când aveam să ne îmbrăţişăm cu pasiune reînnoită şi cu ştiinţa dată de o lungă practică, abia aşteptam să dorm lipită de spinarea sa, aspirându-i mirosul de bărbat sănătos şi puternic, să fiu trezită în mângâieri, să ne bem prima cafea în pielea goală şi să mergem pe stradă ţinându-ne de mână şi povestind ce mai făcuserăm. Aşa era preţ de câteva zile. După care începea tortura geloziei. Mă priveam în oglindă şi mă comparam cu tinerele de vârsta fiică-mii, pe care le seducea fără probleme. La rândul său, Julián îmi reproşa independenţa, perioadele în care eram departe, averea pe care o ţineam ascunsă ca să n-o împart cu el. Mă făcea ambiţioasă; pe atunci asta era o insultă când i se spunea unei femei. De obicei însă, făcea ce făcea şi apuca o halcă din economiile mele. Prin mâini îi treceau sume mari, dar trăia pe credit şi acumula datorii.

Îți spun sincer, Camilo, nu doar o dată m-am rugat cerului ca Julián să se facă praf prăbuşindu-se cu avionul, ba chiar am visat că-l asasinam ca să scap de el. Nu aş fi fost nici prima, nici ultima femeie care-şi ucide amantul pentru că nu-l mai suportă…

Atât a insistat Julián să trăim din nou împreună, că m-am mutat la Miami. Nu ca să-i dau satisfacţie, cât ca să încerc să mă apropii de Nieves, nici liceul nu-l terminase, dormea toată ziua, pleca seara şi nu-mi răspundea la telefon. Îşi pierduse bruma de respect pe care o avusese vreodată pentru mine şi îşi perfecţionase arta de a mă umili prin intermediul tatălui. Pe el îl adora, pe când eu eram cea care o împiedica să se distreze: eram demodată, severă, zgârcită, pretenţioasă, o babă afurisită, cum îmi spunea în faţă.

Pe atunci, oraşul era plin de cubanezi exilaţi, unii plini de bani. Portul era doldora de iahturi, pe străzi rulau Cadillacuri, apăruseră o mulţime de baruri, restaurantele ofereau o bucătărie rafinată; aerul vibra de muzică latino şi de conversaţii pe un ton ridicat, într-o limbă în care consoanele sună ca vocalele. Nu mai era nici pe departe sala de aşteptare a morţii pentru bătrânii pensionari.

Julián închiriase o vilă aproape de mare, cu o perdea de palmieri şi o piscină cu jocuri de apă şi lumini, totul cerând un personal de serviciu numeros. Era o imitaţie de arhitectură mediteraneeană, italienească, adaptată gustului noilor îmbogăţiţi: vastă, împrăştiată, cu terase pavate cu dale pictate, copertine albastre şi plante leşinate de soare în hârdaie de ceramică. Decoraţiunea interioară era în ton cu exteriorul de tort roz. Onorând tradiţia, m-a trecut pragul în braţe, apoi m-a dus peste tot, împăunându-se cu bucătăria demnă de un hotel – nici mie, nici lui nu ne place să gătim –, cu cele şase băi cu motive de sirene şi delfini, cu saloanele care miroseau a muşchi şi dezinfectant, cu foişorul în care instalase un telescop pentru a spiona ambarcaţiunile care ancorau pe timp de noapte în apropierea plajei.

Vila a devenit centrul activităţilor comerciale ale lui Julián şi al întrevederilor cu cei pe care îi numea asociaţii săi. Asociații ăștia ori aveau înfăţişare de birocraţi care purtau costum întreg în ciuda umezelii şi căldurii, ori erau americani în cămaşă cu mânecă scurtă şi pălărie, ori cubanezi în sandale şi cu cămaşa afară din pantaloni. Mai defilau şi nişte tipi cu ghiuluri ostentative pe degete şi fumând havane, care vorbeau engleză cu accent italian, însoţiţi de gărzi de corp cu mutre patibulare, caricaturi groteşti de mafioţi.

Poartă-te frumos cu ei, sunt clienţii mei, m-a avertizat el când m-am arătat curioasă, dar nu aveam treabă cu ei, casa era mare, nu ne ciocneam unii de alţii.

Nu trecuse nici o zi de când eram în tortul cel roz, când Julián a pus pe masa din sufragerie două cutii de carton burduşite cu acte şi mi-a cerut să-l ajut să le pună în ordine. Deci nu sentimentele îl mânaseră să mă aibă alături, ci un scop practic, să-i fiu din nou administrator, contabilă şi secretară. Se aflau de toate în cutiile alea, facturi, bonuri de cumpărături, adrese şi itinerarii, bilete scrise de mână pe care nu le mai descifra nici el. Încercând să fac oarece ordine am dedus tipul de activităţi ale tovarășului meu de viață – majoritatea erau ilegale, după cum bănuisem.

Valize negre şi grele, pline de teancuri de bancnote, intrau şi ieşeau în mod regulat. Într-una dintre camere se afla un adevărat arsenal, dar Julián, care nu purta niciodată arme, mi-a spus că erau ale amicilor lui. După o săptămână mi-a spus adevărul: despre cubanezii care complotau împotriva revoluţiei lui Fidel Castro, despre mafia care controla criminalitatea din Florida şi Nevada, despre CIA, al cărei scop era să împiedice prin orice mijloc răspândirea ideilor de stânga prin America Latină.

Există mişcări de guerilă în aproape toate ţările de pe continent. Cred că-ţi dai seama că nu ne putem permite altă revoluţie cubaneză pe-aici.

Şi ce te priveşte pe tine? Ce faci tu pentru CIA?

Transporturi şi, din când în când, nişte zboruri secrete. Adun informaţii de la cubanezi şi de la contacte pe care le am în alte locuri, nimic important.

Şi te plătesc?

Puţin, dar am multe avantaje. Americanii îmi dau mână liberă, mă lasă în pace.

Juan Martín zice că, sub pretextul Războiului Rece, CIA distruge democraţii şi sprijină dictaturile brutale, care protejează elitele şi terorizează populaţia. Există atâta nedreptate, inegalitate şi sărăcie că e de înţeles de ce prinde comunismul în ţările noastre.

Aşa o fi, dar nu ne priveşte. Juan Martín s-a băgat într-un cuib de comuniști care-l spală pe creier.

E vorba de Universitatea Catolică, Julián!

O fi, dar fii-tu e un bleg.

E şi fiul tău.

Eşti sigură? Că nu-mi seamănă…

Şi aşa ajungeam să ne certăm crunt de fiecare dată, indiferent de subiectul de la care porniserăm.

Îmi amintesc cu admiraţie de Zoraida Abreu, şi iată de ce. Era o portoricană tânără şi exuberantă, îmbrăcată provocator şi cu glas ascuţit şi clevetitor; puteai crede că era o toantă drăguţă, dar era o amazoană. Julián se îndrăgostise de ea într-una dintre călătoriile sale şi, la fel ca în cazul meu, nu s-a mai despărţit de ea. La mine fusese sarcina, la ea, nu ştiu, însă presupun că femeia era mai călită decât el. La şaptesprezece ani fusese regina frumuseţii la un concurs finanţat de marca de rom Boricua; a venit la Miami după Julián, care, pentru că nu suporta să fie legat, i-a spus că e însurat cu mine, că în ţara lui nu exista divorţ, că-şi iubea copiii şi n-avea să-i părăsească niciodată.

Am cunoscut-o pentru că m-a invitat la un pahar la hotelul Fontainebleau. Era înaltă, arătoasă, cu nişte plete din care puteai face două peruci, purta nişte pantaloni Capri lipiţi de corp, sandale cu toc şi o bluză galbenă legată în talie, care-i scotea în evidenţă sânii. În ciuda ţinutei de atac, nu era vulgară. Toţi bărbaţii s-au întors s-o privească, unii au fluierat. Am comandat câte un cocteil şi mi-a spus fără ocolişuri că era amanta bărbatului meu de patru ani şi două luni.

Iartă-mă, aveam nevoie să-ţi spun, nu pot trăi în minciună.

Vrei binecuvântarea mea? Ia-l, femeie, al tău să fie, i-am răspuns eu. Nu puteam schimba lucrurile şi, între timp, amorurile lui Julián încetaseră să mă deranjeze.

Julián mi-a spus că sunteţi împreună pentru că nu puteţi divorţa, dar că nu vă mai iubiţi.

Nu suntem căsătoriţi. Dacă vrea să se însoare cu tine, e liber s-o facă.

Am petrecut o oră de ciudată complicitate. Zoraida şi-a revenit din şoc şi din furie la al doilea pahar, dar a decis să lase lucrurile aşa cum erau, să nu-i spună ce aflase ca să-i forţeze mâna, riscând să-l piardă. Informaţia putea fi folosită la momentul oportun. Ei îi convenea ca el să se declare căsătorit, astfel îndepărta posibilele rivale, mie îmi convenea ca ea să-l ţină ocupat.

Nu sunt curvă, nu îi vreau banii, nu vreau să-l şantajez. Sunt sănătoasă şi catolică, a adăugat cu o logică impecabilă.

Pesemne că eu nu intram în categoria rivalelor; eram inofensivă, o femeie matură în taior stil Jacqueline Kennedy, care nu mai era la modă, acum se purta minijupa. Mi s-a părut o cruzime inutilă să-i spun că în timp ce ne sorbeam băuturile Julián era poate cu alta. Zoraida credea că, mai devreme sau mai târziu, avea s-o ia de nevastă. Avea douăzeci şi şase de ani şi multă răbdare.

CIA mă îngrijora mult mai puţin decât gangsterii cu valize negre, arsenalul de război din casă şi pachetele neidentificate lăsate uneori în faţa uşii. Julian mă prevenise să nu le ating, puteau exploda. Au rămas acolo, în plin soare, până a adus un omuleţ cu mutră de rozător să se ocupe de problemă. Rozătorul era un veteran de război expert în bombe, care a ascultat pachetele cu stetoscopul, apoi le-a deschis cu o delicateţe de chirurg. Prima dată a fost vorba de sticle cu whisky, a doua, de câteva kilograme de carne de vită de cea mai bună calitate – muşchi, antricoate, fileuri – ambalate în gheaţă, dar care se topise de mult, transformând ofranda într-o masă sangvinolentă şi fetidă. Erau peşcheşuri de la clienţii mulţumiţi.

Simţeam din nou nodul acela în stomac, ca de fiecare dată când stăteam mai mult cu Julián; mă întrebam ce naiba căutam eu la Miami.

În vara aceea am avut parte şi de un uragan din cele care întorc lumea pe dos. Vila era situată pe o colină înaltă, astfel că nu ne temeam de valuri; ne-am limitat să blocăm geamurile şi să asigurăm uşile. A fost o experienţă memorabilă; avantajul unui uragan faţă de un cutremur este că se anunţă din timp. Vântul şi ploaia au bătut zdravăn, au smuls câţiva palmieri şi au dus tot ce nu era fixat. După furtună, masa de ping-pong a unui vecin care locuia la o jumătate de kilometru depărtare a apărut plutindu-ne în piscină, pe terasa de la etaj am dat de un câine speriat care fusese luat pe sus, bietul de el.

Două zile mai târziu, când pământul începea să se zvânte, Julián şi-a dat seama că fosa septică dădea pe dinafară. L-au apucat toţi dracii. A refuzat să cheme un meseriaş şi a încercat să rezolve singur, cu mănuşi şi cizme de cauciuc, vârât până la genunchi într-o zeamă scârboasă şi blestemând cât îl ţineau plămânii. Am constatat curând de ce nu chemase ajutor, când a extras din groapă un sac, l-a târât în bucătărie şi l-a răsturnat pe jos: era plin de bancnote ude şi mânjite de rahat.

Gata să vomit, am constatat că avea de gând să le pună în maşina de spălat.

Să nu te prind! am ţipat isterizată, punând mâna pe cuţitul cel mare.

OK, Violeta, calmează-te, m-a implorat el, speriat de-a binelea.

A dat un telefon, și în scurt timp s-au înfiinţat doi oameni ai mafiei. Ne-am dus la o spălătorie, haidamacii au pus o hârtie de zece dolari în mâna celor trei femei care îşi spălau rufele, le-au rugat să aştepte afară şi au păzit uşa în timp ce Julián spăla bancnotele răhăţite. Pe urmă a trebuit să le uscăm şi să le punem în pungi. Pe mine mă luase pentru că nu ştia să folosească maşina de spălat.

Aha, acum înţeleg şi eu ce înseamnă spălarea de bani, am zis. A fost picătura care să mă facă să înţeleg că era preferabil să fiu amanta lui, nu soţia lui. A doua zi mă întorceam la Sacramento.

Am tot amânat să-ţi povestesc despre Nieves pentru că e un subiect tare dureros, Camilo. Poate că l-am acuzat pe nedrept pe Julián pentru deriva fiicei mele. Adevărul este că fiecare e răspunzător pentru viaţa sa. Ne naştem cu nişte cărţi de joc; unora le pică cele proaste şi pierd totul, alţii joacă bine şi câştigă. Cartea determină cine suntem: sexul, rasa, familia, naţionalitatea şi aşa mai departe, nu o putem schimba, doar s-o folosim cum putem mai bine. Jocul implică piedici şi şanse, strategii şi capcane. Nieves s-a născut cu nişte cărţi extraordinare: era inteligentă, curajoasă, îndrăzneaţă, generoasă, frumoasă, încântătoare. O iubeam din tot sufletul, ca orice mamă normală, dar dragostea mea nu se compara cu adoraţia tatălui ei. Nieves a fost singura persoană pe care Julián a iubit-o mai mult decât pe sine însuşi.

Se spune că toate fetele se îndrăgostesc de taţii lor în prima copilărie, cred că asta se numeşte complexul Electrei, şi trece cu vârsta. Uneori însă, taţii se îndrăgostesc de fetele lor şi atunci firele se încâlcesc precum un ghem de lână scărmănat de pisică. Cam aşa ceva s-a întâmplat între Nieves şi Julián. El a devenit obsedat de ea de cum a văzut că fata avea calităţile pe care le admira şi care erau inexistente la fiul său; ea era aidoma lui, avea sângele şi spiritul lui, în vreme ce, după el, Juan Martín era nevolnic şi efeminat. Nu se putea întrece nicicum cu sora lui, şi a renunţat s-o facă, resemnându-se. Şi a făcut-o atât de bine, că, practic, tatăl său a şi uitat că există.

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, iar în 2022, romanul Violeta. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distin­guished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.

Seria de autor ISABEL ALLENDE: Casa spiritelor, Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula, Despre dragoste și umbră, Inés a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare, Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER, Amantul japonez, Dincolo de iarnă, O lungă petală de mare, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, Violeta.

FOTO: Lori Barra (prin amabilitatea Editurii Humanitas Fiction).

 

 

02
/04
/24

Institutul Cultural Român participă în premieră, prin ICR Bruxelles și Centrul Național al Cărții, cu un stand propriu la „Foire du livre de Bruxelles / Târgul Internațional de Carte de la Bruxelles”, care se va desfășura în perioada 4-7 aprilie 2024, la Centrul de expoziții Tour et Taxis din capitala Belgiei.

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.