CRONICĂ DE FILM Probabil că e şi simbolic, însă cu siguranţă e ceva comic în constatarea că cel mai prolific regizor de filme comerciale din cinematografia română post-2000 e un spaniol. În timp ce noi eram ocupaţi cu filmele de festival, Jesús del Cerro îşi urma neabătut şi vesel propriul drum, aproape singur pe culoar.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 februarie 2023
Cineastul şi-a făcut apariţia în cinematografia de la noi în urmă cu vreo 15 ani, iar de atunci a regizat vreo 10 (zece) lungmetraje de ficţiune, plus câteva seriale, majoritatea pentru trustul MediaPro. Ba chiar şi un documentar (convenţional) intitulat “Sunt însărcinată în România” (2016). Asta după un deceniu de realizat seriale şi (cel puţin) un lungmetraj în Spania natală (unde continuă să lucreze şi în paralel cu activitatea din România).
Greu de ţinut pasul cu un asemenea ritm. Aş minţi dacă aş zice că i-am văzut toate filmele, însă cel puţin pe cele din ultimul deceniu le-am bifat, de la “Ho Ho Ho 2” (2012, cu Andreea Marin în rol principal) şi “Mamaia” (2013, cu Stela Popescu protagonistă), la “Hawaii” (2017, cel mai serios şi, de altfel, filmul său favorit) şi mult discutatul şi mult dispreţuitul “Miami Bici” (2020, lansat chiar înainte de pandemie), de la care lumea pleca la final imitând distrată înjurăturile colorate şi cu care Matei Dima, cap de afiş, a început să tulbure apele în cinematografia română şi discuţiile de pe reţelele de socializare.
Prin filmele lui Jesús del Cerro s-au perindat atât vedete din showbiz şi televiziune, cât şi o mulţime de actori cunoscuţi din diferite generaţii. Universul său artistic, atât cât se poate vorbi de aşa ceva în cazul unui regizor care lucrează pe scenariile altora şi în zona filmului de consum, e populat de personaje pestriţe, gălăgioase, excesive şi de poveşti dintre cele mai fanteziste (nu e nimic ce nu se poate întâmpla într-un film de Jesús del Cerro – de la o pensionară care luptă cu un mogul imobiliar, la o evadare cu balonul din România comunistă). Majoritatea filmelor sale sunt comedii, dintre care unele se doresc parodii la filme americane de acţiune.
După ce în primul an de pandemie a lansat şi o carte autobiografică, „Peripețiile unui spaniol în România și în lume“ (pe care am pus şi eu mâna recent şi despre care nu aş putea spune că nu-mi stârneşte o oarecare curiozitate), Jesús del Cerro revine acum cu “Ramon” (2023), pe un scenariu scris de el împreună cu Anghel Damian şi Lia Bugnar (cu care a colaborat şi la serialul protevist “Vlad”) şi după o idee a actorului Pavel Bartoş, care îl interpretează pe protagonist şi care este şi co-producător.
Şi aici premisa e năstruşnică: un tip naiv de undeva “de la ţară”, viticultor, se îndrăgosteşte de o actriţă celebră care se întâmplă să filmeze o reclamă chiar în via sa, aşa că apoi pleacă să o caute, ca să o ceară în căsătorie, tocmai la Bucureşti.
În capitală ajunge eroul unor întâmplări abracadabrante, care implică o femeie de pe stradă, doi hoţi, nişte poliţişti, un cuplu vegan, Casa Poporului, Andreea Esca, Selly, un mahăr asiatic şi, bineînţeles, o poveste de dragoste.
Poate că acest amestec improbabil, plasat pe fundalul Bucureştiului, are ceva surprinzător, însă reţeta folosită – adică ce rămâne din scenariu şi regie dacă dai la o parte aceste brizbrizuri de context local mai mult sau mai puţin inspirate – este într-atât de uzată, încât filmul are o naivitate pe alocuri de un umor involuntar.
Se aruncă în joc, la grămadă, o mulţime de presupuse idei nostime – de la numele personajelor (pe Ramon îl cheamă de fapt Ramona în cartea de identitate, prilej pentru el să atragă atenţia, atunci când e cazul, că a-ul e mut) şi felul în care sunt îmbrăcate (hainele sunt mărci ultra-vizibile ale statutului social şi ale personalităţii) sau în care se comportă (mimică exagerată, strâmbături), la peripeţiile în care ajunge acest bărbat (mult prea) bonom, aterizat într-un Bucureşti modern şi nemilos.
Sigur, Pavel Bartoş are o exuberanţă şi un bun potenţial de protagonist hazliu. Însă situaţiile în care e pus personajul – alimentate aproape exclusiv de un gând, repetitiv, şi anume inadecvarea dintre candoarea lui Ramon şi noul mediu – sunt tratate cu atâta lipsă de atenţie, de răbdare şi de inventivitate faţă cum se construieşte un gag de impact, cu minime subtilităţi şi idei de mizanscenă, încât se pierde orice potenţial efect comic în această grabă. Totul e la primul nivel.
Exemple ar fi o mulţime, de la cum iubita vegană a vărului de la oraş leşină când Ramon îi flutură pe sub nas slănina afumată de la porcul său favorit (carne din care, în schimb, bişonul tipei nu are nicio reţinere să se înfrupte) şi până cum, în final, botul unui avion îl loveşte uşor în cap pe un Ramon ajuns între timp erou naţional.
În “Ramon”, Jesús del Cerro e ca un copil scăpat singur în magazinul cu jucării – încearcă totul, cu curiozitate, nerăbdare şi amuzament. Însă ce rămâne în urmă e o învălmăşeală cu personaje şi aventuri puerile, din care cu greu poţi alege ceva.
