INTERVIU „Sunt mai interesată de bucuria vieţii” şi de „contradicţiile din oameni”, spune regizoarea austriacă de documentare Ruth Beckermann, invitată a Festivalului One World Romania. O cineastă extrem de specială, al cărei tată a fost evreu din Bucovina, unde ea a şi realizat un excepţional film în anii `80, în plin comunism.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 aprilie 2019
Ruth Beckermann s-a născut în 1952 la Viena, unde şi-a petrecut copilăria. Părinţii săi au fost evrei care au supravieţuit Holocaustului. Tatăl său era originar din Cernăuţi (Bucovina).
După ce a studiat jurnalismul şi istoria artei la Viena, Tel Aviv şi New York, Ruth Beckermann a obţinut un doctorat în 1977 la Universitatea din Viena. Apoi a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe publicaţii austriece şi elveţiene.
În 1978 a co-fondat compania de distribuţie Filmladen, în cadrul căreia a activat timp de şapte ani. În această perioadă, a început să scrie cărţi şi să facă filme documentare. Din 1985 lucrează ca scriitoare şi regizoare.
Filmele sale, care i-au adus recunoaştere în întreaga lume, vorbesc despre identitate, despre trecut şi despre memorie, într-un mod foarte personal şi original.
„Return to Vienna” (1983), realizat împreună cu Josef Aichholzer, îl are în centru pe Franz West, un intelectual social-democrat evreu care îşi rememorează experienţele din Viena de la Primul Război Mondial şi până după cel de-Al Doilea Război Mondial.
A urmat „The Paper Bridge” (1987), pentru care Ruth Beckermann a călătorit de la Viena până în nordul României, în Bucovina, pentru a descoperi locurile unde s-a născut tatăl său, supravieţuitor al Holocaustului, care s-a stabilit după Al Doilea Război Mondial în capitala Austriei.
Ruth Beckermann nu reuşeşte să ajungă la Cernăuţi, locul de origine al tatălui său, dar vizitează Rădăuţi, Suceava şi Botoşani, ajutată de comunitatea evreiască şi de rabinul-şef de atunci din România, Moses Rosen. Filmările realizate în cele trei localităţi ocupă prima jumătate a filmului. Şi sunt extraordinare, la antipodul documentarelor de comandă pe care le realizau regizorii de la Sahia.
În Rădăuţi, îi filmează pe câţiva dintre ultimii bărbaţi evrei, strânşi în fostul templu. Dar filmează şi în fosta baie publică evreiască, unde acum se adună femeile – o secvenţă arată, învăluite în aburi, trupurile goale ale femeilor.
La Suceava, stă de vorbă cu primarul de acolo, cunoscător de germană, care o duce la cimitirul evreiesc din oraş, unde îi arată, la margine, mormântul unui fost dentist celebru care s-a sinucis în 1937 din cauză că şi-a pierdut toţi banii la cărţi.
În Botoşani, îi filmează pe ultimii evrei de Hanuka, în sinagogă, la ceremonie fiind prezenţi inclusiv un preot catolic şi un preot ortodox. Înainte de a intra în sinagogă, filmează o femeie în vârstă, profesoară, care predă ebraică pentru doar două eleve – ultimele tinere care mai studiază această limbă – şi se pregăteşte să emigreze.
Ruth Beckermann îşi încheie călătoria în România cu următorul comentariu: „În ciuda a tot, îmi place România, deoarece oamenii sunt coruptibili, aşa că niciun sistem nu poate funcţiona perfect”.
În următorul său film, „Toward Jerusalem” (1991), ea a filmat diverşi israelieni şi arabi de-a lungul drumului de la Tel Aviv la Ierusalim.
Pentru „East of War” (1996), Ruth Beckerman s-a dus timp de câteva zile, în octombrie 1995, la o expoziție care a avut loc în acea perioadă la Viena – expoziție cu documente istorice și în special cu fotografii despre crimele de război comise asupra civililor și prizonierilor de armata Germaniei naziste în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales pe Frontul de Est.
Și îi filmează pe participanții la expoziție, mai ales foști soldați ai Wehrmacht-ului, dar și câțiva urmași ai acestora, precum și câteva victime (evrei civili).
Ruth Beckerman nu se concentrează pe expoziție, pe care o folosește doar ca pretext și ca fundal, ci preferă să înregistreze aceste mărturii ale unor oameni în vârstă care sunt puși față în față cu trecutul personal și cu trecutul colectiv.
În „A Fleeting Passage to The Orient” (1999) a pornit pe urmele călătoriilor pe care le-a făcut celebra împărăteasă Elisabeta a Austriei (Sisi), iar în „Homemad(e)” (2001) şi-a filmat strada din Viena pe care locuia atunci – cu cafenelele şi magazinele sale, dar mai ales cu oamenii din ele şi poveştile lor.
În „Zorros Bar Mizwa” (2006), regizoarea a urmărit patru adolescenţi care se pregătesc de bar mitzvah, în „American Passages” (2011) a mers în America din timpul lui Obama pentru a-i cunoaşte pe oamenii simpli, cu greutăţile lor, iar pentru „Those Who Go Those Who Stay” (2013) a făcut o călătorie prin ţări din jurul Mediteranei, pentru a sta de vorbă cu oameni de diferite culturi, naţionalităţi şi religii.
„The Dreamed Ones” (2016) este singura încercare în zona filmului de ficţiune, însă şi aceasta parţială: doi actori sunt puşi să înregistreze la microfon fragmente din corespondenţa de dragoste de aproape 20 de ani dintre poeta Ingeborg Bachmann şi poetul Paul Celan. Rezultatul este fascinant.
În cel mai nou film al ei, „The Waldheim Waltz” (2018), Ruth Beckerman discută critic biografia lui Kurt Josef Waldheim, fost secretar general al ONU și apoi președinte al Austriei, și în special controversa legată de posibila participare a acestuia la regimul nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un film-anchetă care se urmărește cu sufletul la gură și care se dovedește extrem de relevant în chestionarea nu doar a istoriei recente a Austriei, ci și a istoriei recente a întregii Europe.
Am descoperit filmele extraordinare ale lui Ruth Beckerman anul trecut, pe platforma MUBI, astfel că nu puteam rata şansa de a realiza un interviu cu regizoarea austriacă la Bucureşti, unde s-a aflat ca invitat special al festivalului One World Romania (15-24 martie), care i-a dedicat o retrospectivă de patru filme: „The Paper Bridge”, „East of War”, „Homemad(e)” şi „The Waldheim Waltz”.
Ruth Beckerman vorbeşte despre filmele şi temele sale, despre călătoria din România din anii `80, dar şi despre pericolele formelor de extremism ale prezentului.
Ionuţ Mareş: În unele dintre filmele dvs. sunteți interesată de identitatea evreiască, de trecutul și cultura evreiești, pornind uneori de la rădăcinile familiei dvs. Filmele care discută aceste subiecte comunică, într-un fel, între ele și mi se pare a fi vorba de un proiect care se întinde pe o întreagă carieră. De ce este atât de important pentru dvs. acest aspect – descoperirea și înțelegerea identității?
Ruth Beckermann: A fost important într-un anumit moment. Și este important într-unul din filmele mele, „The Paper Bridge”. De fapt, a început cu filmul „Return to Vienna”, pe care îl făcusem anterior, despre un socialist, un comunist, care vorbește despre „Red Vienna” (așa cum a fost supranumită Viena între 1918 și 1934, când social-democrații erau majoritari – n.r.), despre perioada dintre războaie, despre fascism. Iar în finalul filmului vorbește despre soarte familiei sale evreiești.
Asta m-a impresionat puternic, pentru că acest om s-a simțit toată viața ca o victimă politică a fasciștilor. A fost în Rezistență, a fost comunist, a fost în exil, apoi s-a întors și a crezut că poate ajuta la construirea unei Austrii mai bune. Până atunci nu mai vorbise niciodată despre familia sa evreiască, despre rădăcinile sale evreiești. În finalul discuțiilor noastre, care au durat două săptămâni, dintr-o dată, când era singur, s-a înregistrat vorbind despre soarta familiei sale. Iar acesta este finalul filmului „Return to Vienna”.
A fost un moment important pentru mine, să mă gândesc la propria mea identitate, ca cineva născut în anii `50 în Viena, într-o familie evreiască. Am început să îmi întreb familia şi să mă întreb şi pe mine cum de mai suntem încă aici, după tot ce s-a întâmplat. Acesta a fost începutul interesului meu pentru relaţiile dintre evrei şi austrieci şi istoria uitată, istoria demolată a evreilor în Viena. Apoi am făcut acest film, „The Paper Bridge”, dar după aceea nu am mai fost atât de interesată de identitatea evreiască. A mai ieşit la suprafaţă din când în când.
Aşa este, nu sunteţi neapărat atât de interesată de identitatea dvs. evreiască, cât de acest trecut uitat, cum îi spuneţi.
De negare. De negarea de către austrieci, pe care o discut în „East of War” şi „The Waldheim Waltz”. Într-un fel, şi în „Homemad(e)”, un film despre strada mea. Acolo nu am mai vrut să intru în această temă, dar s-a întâmplat. Am vrut să fac un film despre strada mea – un film simpatic despre o cafenea şi intelectualii şi artiştii care se întâlnesc acolo, însă au avut loc alegeri şi dintr-o dată extrema-dreaptă a intrat la guvernare. A venit din afară.
Discuţiile se schimbă.
Discuţiile se schimbă, aşa e. Tema revine, dar nu caut să fac filme despre subiecte evreieşti. Dar ele fac parte din viaţă şi revin mereu. De exemplu, acum există acest antisemitism împotriva lui Soros. Te frapează.
Revenind la „The Paper Bridge” – mi se pare un film uluitor. Nu mi-a venit să cred, când l-am văzut, pentru că aţi filmat în România în anii `80, şi ştim cât de dificil era atunci pentru cineaştii români să facă filme care să arate realitatea. Dvs. aţi făcut asta. Cât de dificil a fost? Cum v-aţi simţit când aţi venit să filmaţi în România, în trei oraşe: Rădăuţi, Suceava şi Botoşani?
Am avut ajutorul comunităţii evreieşti, care a avut o idee foarte bună, ca eu şi echipa mea să îi însoţim într-o vizită, pe care o făceau în fiecare an, cu ocazia Hanuka, în aceste sate şi mici oraşe. Ei au sugerat să mergem cu ei şi apoi să ne despărţim. Am început cu ei, dar apoi ne-am separat.
Aţi filmat nişte lucruri incredibile, pe care nu ştiu dacă cineva din România le-a mai filmat, de pildă ultimii evrei din respectivele oraşe.
Bineînţeles, am avut un tip de la Securitate cu noi, dar nu s-a amestecat. Îi plăcea să bea, aşa că îl lăsam dimineaţa într-un loc şi îl luam seara. Aşa se desfăşurau zilele. Nu îi păsa. Apoi, Bucovina, nordul ţării, era departe, aşa că nu le păsa prea tare.
În finalul filmului, spuneţi că „în ciuda a tot, îmi place România, deoarece oamenii sunt coruptibili, aşa că niciun sistem nu poate funcţiona perfect”.
În unele moment, este mai bine dacă poţi mitui oameni ca să îţi salvezi viaţa sau ca să scapi de undeva sau ca să obţii mâncare. În comparaţie cu naziştii germani… Nu vreau să spun că fasciştii români au fost mai buni. Nicidecum. Aşa cum ştim astăzi, au comis multe crime, în Odesa, în Bucureşti, în Iaşi. Dar tatăl meu a putut să îşi facă un rost, într-un fel, când s-a întors după război. Şi-a găsit un nou loc de muncă în Bucureşti.
Un alt aspect al filmelor dvs. este nevoia de a călători. În unele dintre filme călătoriţi pentru a descoperi oameni noi, ţări noi, culturi noi. De unde vine această nevoie?
Când călătoreşti, mereu descoperi lucruri noi. A fost o anumită perioadă. Nu ştiu dacă voi mai face un astfel de film… Îmi place să îmi fac documentarea, să citesc mult, aşa că îţi faci multe idei despre ce ţi-ar plăcea să găseşti. Apoi eşti pe drum, aveai un ţel, dar pe traseu poate găseşti lucruri complet diferite. Îmi plac surprizele.
Şi vă schimbaţi perspectiva.
Da, îmi schimb planul. Nu mă ţin foarte strict de plan. Dacă, de exemplu, vreau să merg de aici la Timişoara, ca să mă întâlnesc cu cineva acolo, iar pe drum descopăr altceva, care se potriveşte în film, îmi schimb planul. Asta îmi place la a călători. Şi faptul că sunt multe surprize, că poţi să dai şansei o şansă. Se pot întâmpla lucruri la care nu te-ai fi aşteptat, pe care nu aveai cum să le documentezi.
Eu nu fac acest tip de cercetare prin care să mă duc în diverse locuri înainte şi să găsesc oameni înainte, pentru că apoi m-aş repeta. Ar fi prea plictisitor. Îmi place să am un concept, un drum, un plan, dar şi să descopăr în timp ce filmez.
Vreţi să fiţi surprinsă.
Da, vreau să fiu surprinsă de mine însămi.
Aţi fost în America, aţi făcut un film acolo, „American Passages”, aţi fost în ţările din jurul Mediteranei („Those Who Go Those Who Stay”), aţi fost în Israel, unde aţi făcut „Toward Jerusalem”…
În Israel, conceptul meu a fost drumul de 64 de kilometri de la Mediterana la Ierusalim. Bineînţeles că am făcut cercetare înainte. Dar apoi am filmat alte lucruri – pe unele le documentasem, pe altele nu.
Cum decideţi stilul fiecărui film?
Uneori e evident. De exemplu, pentru „East of War”, era această expoziţie despre crimele comise de Wehrmacht (armata nazistă – n.r.). Era evident pentru mine că vom filma la expoziţie şi că nu vreau să merg în locuinţele acelor bărbaţi, pentru că mulţi ne-au invitat. Am vrut să fie ca un film kammerspiel, plasat într-un singur spaţiu. Am decis că nu vreau să filmez fotografiile, ci ele să rămână doar în fundal. Iei o decizie, iar uneori schimbi decizia dacă în primele zile descoperi că nu era una bună. În acest caz, era evident.
Este un film extraordinar. Sunt uluitoare reacţiile acelor oameni, dorinţa lor de a vorbi despre subiect.
Am învăţat multe despre fiinţa umană când am lucrat la acest film. Nu a fost uşor de înghiţit, dar a fost foarte interesant.
Cum vă alegeţi subiectele? Cum treceţi de la unul la altul? Le căutaţi sau vin ele spre dvs.?
E dificil de spus. Uneori trebuie doar să aştepţi. Eşti disperat pentru că nu ai nicio idee, iar dintr-o dată apare ceva şi îţi spui că asta vei face. Cred că fiecare are un anumit domeniu de interes. Rămâi în acest domeniu, care poate fi destul de larg. Chiar dacă aş face un film în Africa astăzi, probabil că ar fi un film despre memorie sau despre ceva din zona mea de interes, legat de constituţia mea internă.
Înainte credeam că trebuie să fac mereu ceva complet nou şi diferit, dar acum nu mai cred neapărat asta. Fellini spunea că face mereu acelaşi film. Eu nu cred că fac acelaşi film mereu, dar sunt câteva aspecte ale vieţii de care sunt interesată. Nu totul. Nu aş face niciodată un film despre persoane cu dizabilităţi, de exemplu. Sau despre persoane care au cancer. Poate că mi-e teamă să mă apropii de astfel de aspecte ale vieţii. Sunt mai interesată de bucuria vieţii, într-un fel. Poate că sună ciudat şi contradictoriu. Dar viaţa are multe faţete. Iar contradicţiile din oameni sunt atât de interesante.
Multe dintre personajele filmelor dvs. sunt pline de vioiciune.
Chiar dacă au avut o soartă groaznică. Îmi place asta. Când vorbesc cu oamenii, îmi place să scot la suprafaţă bucuria, plăcerea de a trăi. Şi contradicţiile.
Şi memoriile lor.
Da. Poate că cinema-ul este despre memorie. Orice ai filma, în momentul în care filmezi acel ceva, e deja trecut.
Ultimul dvs. film este despre un personaj controversat, Kurt Josef Waldheim, fost secretar general al ONU şi fost preşedinte al Austriei, şi este, într-un fel, despre trecutul recent al Europei. Ce părere aveţi despre ce se întâmplă în prezent în Europa, despre direcţia naţionalistă din unele ţări?
Sunt şocată. Nu m-am aşteptat niciodată că se va întâmpla asta. Este mult mai rău decât scandalul din jurul lui Waldheim, pentru că în cazul lui era vorba de trecut. Aceşti tipi ca Orban, ai noştri Kurz şi Strache (cancelarul austriac Sebastian Kurz şi vicecancelarul Heinz-Christian Strache, liderul partidului FPÖ, considerat de extremă-dreapta – n.r.), Trump, Salvini vor să ne schimbe viitorul în mult mai rău.
Creează inamici, divizează societatea şi scot la suprafaţă furia din oameni, lucrurile urâte. Nu lucrurile bune, cum ar fi să ne ajutăm între noi, să îi ajutăm pe străini, să fim prietenoşi. Lucrurile bune din viaţă. Ei fac contrariul. Şi este atât de uşor, pentru că toată lumea are acest sentiment de furie. Şi te simţi bine când eşti furios. Iar ei se joacă cu asta. Este foarte periculos. Este oribil. Dacă va continua aşa, va fi foarte rău.
