TOP Documentarele îşi fac cu greu loc în cinematografe. Aşa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficţiune nu ne rămân decât festivalurile şi diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante şi de îndrăzneţe.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 decembrie 2018
Ca orice clasament de acest fel, și topul de mai jos este unul inevitabil subiectiv. Dar sper că poate fi relevant. Apoi, bineînțeles, am fost departe de a putea să văd toate documentarele potențial importante apărute în acest an (din lipsă de acces sau din lipsă de timp).
Prin urmare, am alcătuit acest top ten din cele doar câteva zeci de filme de nonficțiune pe care am reușit să le bifez. Clasamentul de anul viitor va avea cu siguranță alte documentare din 2018 care mi-au scăpat.
Topul cuprinde atât filme care au avut premiera în 2017 (dar care au ajuns în cinematografe și în festivaluri în România abia în acest an), cât și filme foarte noi, din 2018, pe care le-am văzut în festivaluri, în distribuția din săli sau pe diferite platforme.
Mi-e imposibil să găsesc elemente tematice și stilistice comune vizibile între ele. Sunt documentare extrem de diferite. Cert e că sunt filme de autor, foarte inventive și îndrăznețe. Filme care ne poartă prin toată lumea.
Unele discută, fie pe un ton grav, fie pe un ton jucăuș, subiecte intime și profunde ca boala, moartea, ratarea, speranța, visele. Altele sunt mai atente la realitatea politică și socială dură, și abordează războiul, puterea, trecutul recent. Iar unele tratează arta.
O selecție ecletică, dar fiecare dintre cele 10 filme mi-a oferit o experiență memorabilă de vizionare.
1. Visages villages (Chipuri, locuri; 2017) – JR, Agnès Varda
Veterana regizoare franceză Agnès Varda, care a împlinit 90 de ani în 2018, îl ia alături de ea pe mult mai tânărul fotograf și artist JR, cunoscut pentru tehnica de a fotografia chipuri de oameni obișnuiți și de a imprima aceste imagini, la o scară mai mare și printr-o metodă specială, pe diverse ziduri, ca un soi de lucrări murale moderne. Cei doi pornesc într-o călătorie prin mai multe zone rurale, deloc glamour, din Franța pentru a întâlni oameni, a le asculta poveștile de viață și a-i implica în mici opere de artă ad-hoc. Rezultă un road-movie atipic, în co-regie, în care extraordinara deschidere și reconfortanta curiozitate pe care cei doi artiști – din generații diferite, dar deveniți apropiați – o arată față de oamenii pe care îi întâlnesc și care au parte de memorabile portrete fotografice și cinematografice sunt dublate de o plăcere a jocului, de un ludic deloc gratuit. Rezultă un film-colaj, un eseu de o inventivitate, jovialitate şi libertate molipsitoare.
2. Distant Constellation (O constelație îndepărtată; 2017) – Shevaun Mizrahi
Realizat de tânăra regizoare turco-americană Shevaun Mizrahi, „O constelaţie îndepărtată” este un film extrem de original și de stimulant, plasat într-un azil de bătrâni din Turcia. Un documentar poetic și contemplativ deopotrivă despre poezia şi ridicolul, frumusețea și urâțenia, comicul și dramatismul omului ajuns la bătrânețe, lovit de boală, în prag de moarte.
3. Putin’s Witnesses (Martorii lui Putin; 2018) – Vitali Manski
„Martorii lui Putin”, cel mai nou film al lui Vitali Manski, regizor rus cu origini ucrainene și evreiești, stabilit de câțiva ani în Letonia, tratează momentul venirii la putere a lui Vladimir Putin, folosind imagini de arhivă, unele dintr-un film de propagandă realizat tot de Manski în urmă cu circa 20 de ani, iar altele inedite. Manski oferă un portret lucid, din interior, al puterii de la Kremlin într-un moment istoric. Și demonstrează că semnele premonitorii ale viitorului stil de conducere al lui Putin puteau fi identificate încă de acum două decenii. Film poate fi privit totodată și ca un gest de mărturisire, de regret, din partea lui Manski, evidențiat de întrebarea pe care o lansează la un moment dat în comentariul din off: Oare nu cumva a fi martor din interior la ascensiunea unui astfel de lider înseamnă de fapt și o formă de complicitate?
4. The Waldheim Waltz (2018) – Ruth Beckermann
În cel mai nou film al ei, extraordinara regizoare austriacă Ruth Beckerman (descoperirea filmografiei sale aproape complete pe MUBI a fost pentru mine revelația cinematografică a anului) discută biografia lui Kurt Josef Waldheim, fost secretar general al ONU și apoi președinte al Austriei, și în special controversa legată de posibila sa participare la regimul nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un film-anchetă care se urmărește cu sufletul la gură și care se dovedește extrem de relevant în chestionarea nu doar a istoriei recente a Austriei, ci și a istoriei recente a întregii Europe.
5. Premières solitudes (2018) – Claire Simon
Un nou documentar minunat al regizoarei franceze Claire Simon. Portretul tandru și emoționant al unor tineri dintr-un liceu din Franţa, puşi să vorbească despre ei şi între ei în faţa camerei de filmat. Un frumos exercițiu de sinceritate, simplitate și naturalețe.
6. Of Fathers and Sons (Despre taţi şi fii; 2017) – Talal Derki
Un film teribil de puternic. Răscolitor. Nici nu are cum să fie altfel, din moment ce regizorul siriano-german Talal Derki se întoarce în țara sa natală, Siria, devastată de război și ocupată parțial de Statul Islamic, unde câștigă încrederea unei familii islamiste radicale, în mijlocul căreia petrece doi ani și jumătate. Această experiență oferă o perspectivă rară din interiorul așa-numitului califat islamic și posibilitatea de a vedea cum capul familiei își crește băieții în cultul luptei jihadiste.
7. Fotbal infinit (2018) – Corneliu Porumboiu
Străbătut de un comic ingenios, ca toate filmele lui Corneliu Porumboiu, „Fotbal infinit” are în prim-plan un funcţionar din Vaslui, prieten al regizorului, şi ideile sale pretins revoluţionare de schimbare a regulilor din fotbal, dar aparent imposibil de pus în practică. De fapt, o adevărată filosofie de viaţă. Este portretul unui om lucid căruia viaţa pare să-i fi oferit numai speranţe frânte, dar care îşi găseşte consolarea şi rostul în fascinantele gânduri care nu-i dau pace de mulţi ani. În fond, ideile mari pot apărea oriunde, chiar şi în cel mai uitat colţ din România şi din Europa. Împăcarea cu sine este lecţia indirectă pe care o oferă acest nou film mic, independent şi liber al unuia din cei mai originali autori români de cinema.
8. A Skin So Soft (Pielea ta atât de fină; 2017) – Denis Côté
Greu încadrabil acest nou film, impresionant vizual, al lui Denis Côté. Cineastul canadian filmează mai mulți foști sau actuali culturiști, în special în familie sau în timpul antrenamentelor și concursurilor, cu ideea de a lăsa să iasă la suprafață, fără gravitate, drama sau sensibilitatea care par a se ascunde dincolo de corpurile pline de mușchi. Un film surprinzător.
9. The Intense Now (Într-un prezent intens; 2017) – João Moreira Salles
Regizorul brazilian João Moreira Salles propune un film-eseu, extrem de personal, despre memorie. Un documentar care analizează și compară imagini de la diferite tulburări politice din anii `60, definitorii pentru o perioadă în plină transformare în întreaga lume: lovitura de stat militară din Brazilia, revoluția culturală din China comunistă, revoltele studențești de la Paris și sfârșitul Primăverii de la Praga. Un film-elegie care discută istoria noastră recentă, cea atât de puternic documentată prin imagini.
10. The Eyes of Orson Welles (2018) – Mark Cousins
Cunoscutul critic de film și autor de documentare despre cinema Mark Cousins, nord-irlandez, îi face un portret atipic legendarului regizor și actor Orson Welles. El merge pe urmele marelui cineast și îi prezintă traseul artistic, într-o formă liberă, pornind de la numeroasele desene pe care Orson Welles le-a lăsat în urmă. Mark Cousins demonstrează plauzibil cum acest desene pot ajuta la înțelegerea universului vizual foarte special al lui Orson Welles.