Survolând şansa şi neşansa unei relaţii nemenite, de la aceeaşi distanţă calculată care marchează şi ruptura finală dintre cei doi protagonişti, debutul în lungmetraj a lui Celine Song, „Past Lives” dezbate în compoziţii corecte, dar niciodată riscante, un „ce-ar fi fost dacă?” venit la 24 de ani de la ultima întâlnire.
Un articol de Adda Mihăescu|26 ianuarie 2024
Pornind de la o premiză cât se poate de familiară, aceea a relației care n-a avut conjunctura să se consume sau popular spus, the one who got away, „Past Lives” îi readuce împreună pe Nora (Greta Lee) și Hae-Sung (Teo Yoo), o dată prin intermediul unor apeluri pe Skype, rarefiate de fusul orar și întreținute de nopți adesea nedormite, și doar a doua oară fizic, prea mulți ani și o căsnicie mai târziu. După ce reiau legătura la 12 ani de când Nora părăsește Coreea și își schimbă numele într-unul de sonoritate vestică, devenind astfel inaccesibilă lui Hae-Sung chiar și în era internetului, orele de repetiții petrecute cu gândul la zboruri către Soeul și imposibilitatea de a aduce relația în palpabil devin motivul pentru care scriitoarea, în copilărie cu aspirații la premii Nobel, hotărăște să „ia o pauză”. Încă 12 ani mai târziu, după ce Nora se căsătorește un pic prematur cu Arthur (John Magaro) pentru a-și asigura viza și Hae-Sung e proaspăt rupt dintr-o aproape-căsnicie, într-o inițiativă de a-și clarifica, cel puțin mental, ce ar fi putut fi între ei, Hae-Sung vizitează New York-ul.
Deși prea puțin ofertant dintr-o cheie de citire a diferențelor culturale, subiect pe care Nora însăși îl compartimentalizează indiferent că e vorba de un monolog care dramatizează piedicile imigrantului, propus la una dintre audițiile pentru teatrul în care lucrează, sau de mărturia soțului ei, conform căreia învață coreeană pentru a nu exista părți din ea pe care nu le înțelege („Vorbești în coreeană când vorbești în somn”), propunerea lui Song e mai degrabă axată pe natura celor două romanțe cu nimic în comun. Căsnicia pragmatică, dar călduță cu Arthur, cu beneficiul înjumătățirii chiriei și al punerii mereu de acord pe când se comandă aripioare de pui, o relație înreținută de conjunctură – același job, aceleași cărți citite și la momentul potrivit, singurii doi oameni singuri de la o rezidență de scriere creativă –, are toate datele să devină un alt obstacol scenaristic în calea iubirii predestinate.
Chiar și în parametrii cuvântului coreean „inyeon”, din care se trage și titlul filmului, tradus ca „persistența destinului” (intersecții repetate de-a lungul mai multor reîncarnări care, într-o viață ulterioară se cumulează într-o relație concretă), Nora clasează relația cu soțul ei drept una complet neprofetică: „Crezi că noi suntem inyeon?”, „Este doar ceva ce spun coreenii ca să te seducă”. Concurând cu o dragoste care rezistă 24 de ani pe câteva amintiri din copilărie și niște schimburi mult prea sumare în online, aplatizarea personajului lui Arthur până la un simplu obstacol ar fi, totuși, o alegere mult prea facilă din partea lui Celine Song, care semnează și scenariul. Deturnând această așteptare prin tăcerile dulci-amărui, interpretate în gesturi mici și cât se poate de candide de către John Magaro, noaptea petrecută în trei prin localuri newyorkeze trece relația aparent de compromis cu Arthur într-o dinamică care, oricât de nepretențioasă, își stoarce miezul din micile înțelegeri lipsite de orgoliu, dar conștiente de sine. În fapt, el anulează orice potențială competiție cu povestea mult mai spumoasă dintre Nora și Hae-Sung și joacă, fără să instige la milă, un umăr pe care să plângi, nu din lipsă de interes, ci mai degrabă din aceeași pretenție de a-și înțelege partenera pentru care învață și coreeană.
La polul opus, romanța neconsumată cu Hae-Sung, un du-te-vino nedeteriorat de relații pasagere și reinflamant în permanență de destin (sau incertitudine) păstrează o formulă fidelă reținelor compatibile cu viața reală, în care confesiunile sunt făcute cu greutate odată întârziate, iar calculele deja făcute favorizează rezistența la risc. În ciuda suprastilizării prin golden-hours, tonuri de smooth jazz sau întâlniri filmate la apus, „Past Lives” rămâne la fel de cuminte în compozițiile lui precum sunt și Nora și Hae-Sung. Însă e altceva decât neîmplinirea unei relații intime dintre cei doi care dă un anumit cinism filmului. Parțial, este paralela între aspirațiile pentru care Nora zboară către America cu atât de multă ușurința, convinsă că Nobel-urile nu se dau pe nume asiatice, și insuficienta gratificație profesională, chiar și văzută cei 24 de ani mai târziu, și parțial, este cât de mult din atracția pentru Hae-Sung poate rămâne latentă, în absența unei corespondențe. Oricât de vandabilă rămâne narativa iubirii „nemenite” și oricât de înduioșătoare poate fi citită căutarea lui Hae-Sung, o nuanță ceva mai subtilă la „ce-ar fi fost dacă?” stă în ușurința cu care Nora rămâne permanent pasivă în această dinamică, deși răscolită de fiecare reapariție a bărbatului, în timp ce Hae-Sung își păstrează pe pauză mare parte din viața romantică pentru o (ne)șansă.
