MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE Realizat într-o libertate mult mai mare pentru televiziunea iugoslavă în 1978, „Salonul nr. 6”, după scrierea omonimă a lui Anton Cehov, este denunţarea directă a sistemului totalitar pe care Lucian Pintilie nu a putut-o pune în practică în România.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 august 2014
Acest text continuă seria de articole lunare, începută în aprilie, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
Aducându-l pe clasicul rus în cea mai acută contemporaneitate, acest al treilea și cel mai puțin cunoscut și văzut lungmetraj al cineastului român părea a continua, după zece ani, deriziunea din finalul „Reconstituirii”. De această dată cu mai puţină subtilitate, probabil pentru că regizorul adunase, între timp, suficient dispreţ refulat.
Filmul anunţa totodată viitoarea mare ecranizare a unui alt clasic (Caragiale), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), film interzis până la Revoluţie.
În „Salonul nr. 6”, Pintilie joacă fără ocolişuri, cu cărţile pe faţă. Este visceral, grotesc, strident, necruţător, expresionist. Tentaţia spre parabolă este temperată, în favoarea unei abordări înclinate spre un naturalism atent construit.
Noroiul de sfârşit de iarnă, mizeria din spital, sărăcia şi apatia pacienţilor, brutalitatea gardienilor – totul este la vedere şi trimite la situaţia din România. Dar şi la temutele lagăre de concentrare de dincoace de fosta Cortină de Fier.
Alienerea impusă protagonistului interpretat de Slobodan Perovic (un alter ego evident al regizorului) – care ajunge de la statutul de medic bine îmbrăcat, respectat şi iubitor de filosofie, în poziţia de prizonier într-un salon-închisoare pentru bolnavi mintal, foştii săi pacienţi – pare împrumutată din cea mai înaltă literatură a absurdului. În acest caz, un absurd tragic.
La fel ca în „Reconstituirea”, timpul în „Salonul nr. 6” pare unul mort, fără ieşire, fără orizont.
Coloana sonoră, care propune o spectaculoasă folosire a unor sunete cu sursă în afara cadrului, funcţionează ca un metronom. Stabileşte ritmul, dar amplifică senzaţia de apăsare, de peisaj insuportabil, de nebunie generalizată, în care singura salvare pare a o reprezenta moartea.
Pintilie introduce însă şi câteva raze luminoase (de altfel, la fel ca în toate filmele sale) – fetiţa care este apropiată de medic şi care îl veghează la capătâi în cripta-biserică, după ce „bolnavul” a fost dezbrăcat complet şi acoperit doar cu un cearşaf alb (un final regăsibil, peste ani, la Cristi Puiu, în „Moartea domnului Lăzărescu”).
