„Șantajul și etajul”, butada adresată ziaristului Pamfil Șeicaru
https://www.ziarulmetropolis.ro/santajul-si-etajul-butada-adresata-ziaristului-pamfil-seicaru/

MEMORIA CULTURALĂ Povestea exilatului condamnat la moarte în 1945, graţiat în 1966, decedat în 1980, la München. Pamfil Șeicaru a rămas în istoria presei româneşti ca cel mai important gazetar din interbelic.

Un articol de Monica Andrei|1 Iunie 2017

„Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aș vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribege pentru tot restul vieții…” Așa își începea Pamfil Șeicaru demisia șocând redactorii, reporterii și întregul personal al Curentului”, în acea zi toridă de august, unde-i convocase în biroul spațios și demodat, ca să le dea vestea că se retrage de la conducerea gazetei. Activitatea de ziarist clarvăzător nu era pe placul regimului nazist, devenise persona non grata”. Vin ruşii” devenise formula de salut prin Bucureşti. Discret, fără să atragă atenția, trece granița cu mașina, ajunge la Viena, unde el și cu soția sa, urcați într-un avion, zboară peste Alpi, la o înălțime joasă pentru a nu fi detectați de aviația de vânătoare germană, până în Spania. Se întâmpla în 1944.

Gazetar de mare faimă în interbelic

Născut în aprilie 1894, Pamfil Șeicaru absolvise Dreptul și a intrat în presa scrisă cotidiană în aprilie 1918. Între 1923 și 1927, a fost angajat redactor-șef la „Cuvântul”, iar din 1927 până în 1944 a scos pe piață ziarul „Curentul”. În 1924 a fost ales președintele Sindicatului Ziariștilor.

„Pamfil Șeicaru a fost gazetar de mare faimă, îndrumător de opinie și o personalitate complexă, a cărui existență a lăsat urme de neșters în glosele publicisticii. Era de-o vârstă cu Ion Vinea și Camil Petrescu, luptase la Mărășești în prima linie, cu bravuri care i-au conferit Ordinul Mihai Viteazu. Făcuse studii și dobândise o diplomă de avocat, nefolosită pe urmă. Scosese revista Hiena, se număra printre întemeietorii Gândirii și ai ziarului Curentul care după o existență de zece ani s-a putut înzestra cu un palat de cinci etaje și cu o tipografie proprie de mare capacitate. Mai mult de un deceniu și jumătate el a scris zilnic un editorial de patru coloane, în pagina întâi a propriei gazete, pe teme de politică internă, externă, economie, cultură etc… În două rânduri, cel puțin, a fost deputat, ca independent, și ar fi putut fi ministru dacă ar fi dorit-o. A avut ascendent asupra tuturor guvernanților din perioada interbelică, prețuindu-l pe Nicolae Iorga ca istoric național, patriot și scriitor într-o vreme la Neamul românesc, gazetă patronată de acesta ”, scrie Vlaicu Bârna în memoriile sale.

„Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul”

La început a fost „Cuvântul”, cu semnătura cea mai căutată a lui Șeicaru. În rubrica sa făcea autopsia morală a tuturor corupților politicieni, urcând pe locul întâi, ca ziar politic. Pentru rubrica de teologie îl aduce în redacție pe Nae Ionescu. Acesta începe lupta de cucerire a postului de șef, cu intrigi pe la spate, apoi certuri pe faţă în redacţie. Pamfil Șeicaru primește lovitura în liniște, o ia de la zero, cu altă publicație: „Curentul”. „Prin articolele de fond, printr-o campanie temerară împinsă la extrem, denunța primejdia care pândea societatea românească, vesteji decadența în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urma cu pasiune. Tirajul crescând vertiginos zi de zi, ajunsese la cifrele pe care, în zilele cele mai bune, Cuvântul nu le atinsese niciodată”, scrie Victor Frunză în volumul biografic despre ziarist.

În 1941 tirajul „Curentului” depășea 200.000 de exemplare, iar duminicile 300.000, pentru că apăreau suplimentele: „Curentul familiei” și „Curentul pentru copii”. Din 1939, editura înființată care purta numele ziarului publica „Evenimentul” și „Rapid”. Creșterea tirajului însemna venituri uriașe, iar până la dispariția ziarului, au semnat articolele nume ilustre: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Romulus Dianu și mulți alții.

În fiecare zi, am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”, scria Pamfil Șeicaru în însemnările sale zilnice.

Şantajul şi etajul”

Din strada Doamnei nr. 1, colț cu Calea Victoriei unde avea biroul, bărbatul cu statura potrivită, capul mare și expresiv, fața încruntată și sprâncene stufoase, organiza tot în trustul său de presă. Orientarea politică a ziarului „Curentul” era de dreapta, legionarii negăsindu-și loc în paginile lui. Pana sa ce stârnea adversități avea ceva din bomba care ajungea la țintă. Verva acidă din articolele sale era pe placul tuturor. Avea acel simț de a ști ce-și doreau oamenii ca să citească în ziarele lui și le venea în întâmpinare. Un timp, au fost publicate articole denigratoare de anulare a lucrării „Istoriei literaturii române” a lui Călinescu, sau foiletoane de denigrare a operei lui Blaga. Articolele fiind semnate de un oarecare I.U. Soricu. Pe lângă faptele de corupție, a denunțat și pericolul comunist.

Pe lângă reușita socială, ziarul a însemnat și prosperitate pentru directorul lui: un conac și o fermă la Ciorogârla, anexă la casa din București, trust cu palat și tipografie proprie. Prin lumea presei, pe la Capșa au circulat tot felul de legende. Era vehiculată ideea, că nu erau curate afacerile din ai căror bani și-a construit averea, ar fi acceptat și compromisuri cu persoane care reprezentau puterea. Se spunea că, Nicolae Iorga însoțit de secretarul său, în liftul din sticlă ce urca în palatul inaugurat al ziarului „Curentul”, ar fi zis, arătând cu mâna: „Șantajul și etajul!”

În preajma războiului, trustul a scos un ziar de prânz: „Evenimentul zilei”. Șeicaru paria în noua gazetă pe articolele semnate de pana ageră a lui Ion Vinea. Planurile au decurs minunat până în ziua când zarurile de la Ialta au căzut altfel, iar frontul de la răsărit a ajuns aproape de Nistru. Conștient de ce-l aștepta, magnatul de presă l-a chemat pe Cezar Petrescu în biroul său, în acea zi toridă de august, oferindu-i fotoliul de șef al trustului. Scriitorul nu l-a acceptat.

Legea reconversiei agricole, mănăstirea Sf. Ana, monumentul de la Mărășești

Pe lângă averea colosală, controversatul ziarist a făcut și lucruri de neuitat. În calitate de deputat a inițiat la Camera Deputaților Legea reconversiunii datoriilor agricole, contribuind la salvarea țăranilor ruinați de băncile care le acordaseră credite, pe care nu le mai puteau achita.

Pe când avea 20 de ani, pe front, un obuz a explodat între el și prietenul lui. În genunchi, făcând semnul crucii, i-a promis lui Dumnezeu că, dacă se va întoarce teafăr acasă, va ridica o biserică. Devenind bogat, a cumpărat locul unde stătuse în genunchi și a ridicat, între 1935 – 1939, Mănăstirea „Sfânta Ana” din lemn. A cheltuit făcând și drumul spre masivul ce domină Orșova unde era plasat sfântul lăcaș. În amintirea celor care au sângerat sau au murit, a pus bănci și troițe pe marginea drumului, închinate celor șapte regimente. La niște ani de la plecarea din țară, mănăstirea a fost donată Patriarhiei Române de însuși ctitorul ei. Abia după 1990, a devenit un aşezământ de rugăciune neîncetată.

După război, tot pe banii lui, Pamfil Șeicaru a ridicat monumentul „Victoriei” de la Mărășești, realizat de sculptorul Oscar Han.

Exilul amar și epigrama lui Păstorel

Cel care devenise mentorul opiniei publice, căruia i se conferise Ordinului „Mihai Viteazu” în Primul Război Mondial spunea adesea: „Eu nu am în mine nimic de javră”. Cu faima de temut ca om și gazetar, l-a inspirat pe Mihail Sebastian pentru personajul principal din piesa de teatru „Ultima oră” și pe Cezar Petrescu pentru personajul Radu Comșa din romanul „Întunecare”. Exilat patru ani la Palma de Mallorca, visa să ajungă la Buenos Aires, să înființeze o gazetă, să polemizeze iar, să o ducă bine, dar scrisul nu-i aducea prea mulți bani. O ducea greu. Se salvase fugind din ţară, lăsând în București locuința și palatul cu trustul de presă, unde după 24 august 1944 s-a instalat redacția ziarului Scînteia”, apoi blocul a devenit sediul Securității. La ferma de la Ciorogârla, printre viţeii, curcanii şi găinile abandonate, se plimba ţanţoş Mihail Sadoveanu, căruia i se aduceau şpalturile pentru bunul de tipar la articolele pe care le publica în ziarul amintit.

„Norocul este capricios, se joacă cu noi, ne zâmbește ca să ne amăgească și ne părăsește”, spunea adesea gazetarul. Deși erau scriitori, Şeicaru şi Sadoveanu făceau parte din generații diferite. Primul își trăia pribegia amară prin Europa, în exilul sărăciei, ca să scape de condamnarea la moarte, iar celălalt se bucura de funcţii și avantaje de tot felul de pe urma primului. În scrisoarea deschisă prin care-i cerea să-i inventarieze bunurile de la Ciorogârla, Pamfil Șeicaru îi scria lui Sadoveanu: Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care făceai mişcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurerat al ţării. Evident, n-ai ars nici o credinţă, deoarece n-ai adorat nimic, biată moluscă a unei existenţe placide, te poţi deplasa de la o poziţie la alta, fără o zdruncinare interioară, dramă morală neputând să existe acolo unde nu a trăit nicio credinţă”. Din 1949, ferma de la Ciorogârla a devenit gospodărie de stat, iar autorul Baltagului” a plecat de acolo cu mobilierul gazetarului. Inspirat de situație, Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o epigramă: Sadoveanu, filo-rus/ Stă cu curul la apus,/ Ca s’arate’apusului/ Care-i faţa rusului”.

Invectiva „șantajul și etajul” declanșează în mintea odioasă a comuniștilor argumente despre cum ar fi luat bani de la oricine ca să-și clădească averea. Dovezile mai mult sau mai puțin ipocrite au fost depuse în dosarul lui penal, cu sentința de condamnare la moarte, în 1945. Exilatul care a stat 30 de ani în Spania, unde a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul” și publicația de scurtă durată Liberty and Justice”, a fost grațiat în 1966, ținea un jurnal cu însemnări zilnice, scria cărți. „Vulpea roşcată”, „Monarhia română”, „Adevăruri care trebuiesc amintite”, „România în marele război”, „Scrisori din exil”, „Să rămână doar cenuşa”, „Construcţii pe nisip” sunt doar câteva dintre titlurile publicate, existente în bibliotecile românești.

Magnatul de presă din interbelic, pomenit în istoria presei românești fără prea multe detalii, și-a trăit ultima parte a vieții la München, unde a murit de atac de cord marți, 21 octombrie 1980.

Bustul său făcut de către Oscar Han a dispărut. Astăzi, străzi din Buzău, Tecuci și Mehedinţi îi poartă numele, precum și liceul tehnologic de la Ciorogârla. (Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte: Pamfil Șeicaru, Editura Victor Frunză; Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Editura Albatros)

În fiecare zi, am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea”, scria Pamfil Șeicaru în însemnările sale zilnice.

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »