Cartea „Cronica vieţii mele: volumul întâi” (traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2015.
Un articol de Andrei Crăciun|18 noiembrie 2016
Dragă domnule Dylan, încă nu am aflat dacă veți avea timpul și dispoziția necesare pentru a ajunge până la Stockholm, să vă ridicați Nobelul pentru Literatură. Tăcerea dumneavoastră în această chestiune mă încântă, o găsesc justă.
Nu vreau să aparțin acelei mulțimi de moftangii care vă neagă apartenența la marea literatură – refuz ipoteza că din literatură nu a rămas decât această sectă decăzută în orbirea de propria grandoare. Nu vreau sa aparțin nici celeilalte mulțimi care aplaudă din principiu (prost principiu, cred că putem fi de acord) orice aduce a contra-cultură.
Și pentru că nu pot să merg nici pe un drum, dar nici pe celălalt, rămân aici, cu o cronică a vieții dumneavoastră în mână, citindu-vă, și îmi este de-ajuns asta.
Dragă domnule Dylan, nu o să vă scriu că sunteți un geniu – ar fi prea ușor. Nu o să vă scriu nici că reînviați în cronica vieții dumneavoastră efervescența Greenwich Village-ului din anii `60 – ar fi prea puțin.
Vă voi scrie în schimb altceva: citindu-vă, m-am prăbușit deseori în admirație așa cum mă prăbușesc întotdeauna la întâlnirea marilor poeți. Sunt întru totul de partea dumneavoastră în negarea rolului de conștiință a unei generații (ce porcărie!).
Sunt întru totul de partea dumneavoastră și când constatați că nu datorați nimic (exact cuvânt) lumii. Sunt întru totul de partea dumneavoastră în căutarea disperată a unei liniști dincoace de granița familiei personale. Sunt întru totul de partea dumneavoastră în căutarea permanentă a unui sens în artă și în viață, chiar dacă știm că totul e vânare de vânt.
Dragă domnule Dylan, este cunoscut: ați luat cuvintele Ecleziastului și le-ați dat o viață nouă, iar ele s-au auzit, din nou, peste tot pământul. Nimeni în secolul XX nu a mai avut puterea acestei sinteze. Dar nu de aceea vă scriu acum.
Nu sunt un adept al ierarhiilor, cred că toate ierarhiile sunt nedrepte, nu au cum să nu fie, cititorii dau, fiecare, Nobelul lor.
Dragă domnule Dylan, vă scriu numai și numai pentru a vă mulțumi. Am găsit în cartea dumneavoastră câteva fragmente despre orașul New Orleans. Iar ele sunt o orbitoare izbucnire de frumusețe.
De aceea vă scriu acum, domnule Dylan, pentru a vă mulțumi, pentru a vă mulțumi pentru această frază: În copaci atârnă crengi împovărate de melancolie cronică.
Domnule Dylan, cred în puterea dumneavoastră de a vedea mersul timpului, dar cel mai mult cred în puterea dumneavoastră de a ne lăsa imagini. Nu mă interesează că această putere v-a făcut milionar în dolari americani. E destinul dumneavoastră, vă privește.
Mă interesează că eu am fost un om înainte să citesc despre acel moment în care v-ați fi dorit ca ea să vă înfigă în inimă un trandafir galben. Și mă mai interesează că – după aceea – am fost un alt om.
A trecut deja ceva vreme de când am închis cronica vieții dumneavoastră, dar inima mi-a rămas agățată într-un colț de frază, acolo, în New Orleans, unde dacă-ți pune cineva un pahar în față, n-ai decât să-l bei. Acolo unde diavolul este osândit, la fel ca toată lumea, doar că mai rău. Acolo unde diavolul poposește adesea și oftează…
Și vă mai mulțumesc și pentru această concluzie, dragă domnule Dylan: așa e, această lume nu e condusă de Dumnezeu, dar nici de diavol nu e condusă, așa este.
Vă mulțumesc pentru umanitate.
