În marginea filmului de cinema „Dolor y gloria” (nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, şi în care Antonio Banderas face un rol pentru care e, de asemenea, nominalizat).
Un articol de Andrei Crăciun|21 ianuarie 2020
Scumpe domnule Almodóvar, tocmai am văzut „Dolor y gloria” (nu e întâmplător că durerea vine întotdeauna înaintea gloriei, nu-i așa?) și dintre toate filmele de cinema ale acestor zile, el singur a reușit să mă mai emoționeze. Sunt un om vechi, imperfect, încă pot să fiu emoționat.
Nu cred că domnul Antonio Banderas va fi oscarizat, deși ar merita, nu cred nici măcar că filmul dumneavoastră va primi o statuetă.
Dintre tot ce ați făcut, acest film târziu, o autobiografie abia mascată, va trece drept cel mai neînțeles. Nu mai sunteți tânăr și nemuritor, nu mai sfidați modele, nu vă mai refugiați în excentricitate, pe cine mai scandalizează astăzi viața unui cineast care nu mai e tânăr, dar a rămas homosexual și a ajuns, pentru un timp, heroinoman? E 2020, altele ne miră acum.
Scumpe domnule Almodóvar, țin minte bine când am văzut prima dată un film de-al dumneavoastră. Era Hable con ella, ni l-au proiectat la un curs de spaniolă la Institutul Cervantes din București și nu mai știu cum am ajuns acasă în ziua aceea, buimac, năucit de puterea intuițiilor dumneavoastră.
V-am văzut în regim de urgență toate filmele, iar de curând, când am locuit pentru o lună la Madrid, le-am revăzut, am mers pe străzile pe care ați mers și dumneavoastră, gândindu-mă la iluzii și tăcere, droguri și moarte și pielea pe care o locuiam cândva.
Scumpe domnule Almodóvar, nu vă ascund că nu mă intersează succesul dumneavoastră de public, cum nu mă interesează îndeobște gusturile mulțimilor, din filmul acesta despre durere, glorie, boli și un sfârșit care déjà se vede voi rămâne cu această poveste: povestea unui copil sărac care îl învață pe un zugrav (un pictor!) analfabet să scrie, cu povestea tabloului pe care zugravul (pictorul!) i-l face copilului.
Nu cu leșinul copilului când îl vede pe zugrav/pictor gol, nu cu leșinul acelei prime dorințe azătoare, de neîndurat, nu, nu, nu.
Cu cei cincizeci de ani cât durează (mai mult decât o rătăcire biblică prin deșert) până când tabloul acesta ajunge la destinatar.
Când înveți un analfabet să scrie, îi deschizi lumea întreagă, îi dai un sens care durează. Și nu altfel ați făcut dumneavoastră cu lumea întreagă, când i-ați deschis, din când în când, ochii.
Povestea acestui copil și a zugravului (pictorului) care e învățat să scrie e tot ce ne-ați dat mai sincer și mai frumos în ultimii cincizeci de ani, iar mie, vă spun scumpe domnule Petro Almodóvar, îmi e de ajuns asta.
