BIOGRAFIE Șerban Cioculescu s-a născut la 7 septembrie 1902, în Bucureşti, ca fiu al lui Nicolae Cioculescu şi al Constanţei (profesoară, născută Milloteanu).
Un articol de Cristian Moțiu|29 iunie 2023
Tatăl său, făcând studii inginerești în Germania, ajunge inginer naval în Centrala Ministerului de Finanțe și conduce un timp șantierul naval din Brăila, apoi pe cel din Turnu-Severin, unde familia se stabilește pentru multă vreme.
În anul 1912 rămâne orfan de mamă, iar în 1914 îi moare și tatăl, la 49 de ani, „un bărbat atletic, care traversa Dunărea înot de două ori, dar fuma 100 de ţigări pe zi” (Barbu Cioculescu, „adevărul.ro”, iulie 2017). Împreună cu fratele său mai mare cu un an, Radu (muzicolog, publicist, traducător, 1901-1961), este crescut de bunicul său matern, dr. Milloteanu și soția acestuia, la Turnu-Severin: „Străbunica nu-l iubea deloc pe tata, în timp ce pe Radu îl simpatiza. Se pare că tata, fiind blond şi cu ochii albaştri, spre deosebire de Radu, brunet cu ochii negri, semăna cu Cioc ’ăl bătrân, pe care străbunica nu putea să-l sufere. Era un soi de război surd. De pildă, în timpul Primului Război Mondial, când au rămas la Turnu-Severin, care era un oraş de graniţă atunci, tata era trimis la 5.00 dimineaţa, cu garniţa să stea la coadă la gaz. Avea 12 ani. În timp ce fratele lui pleca împreună cu cercetaşii ca să lupte pe front” (Barbu Cioculescu).
Între Găești și București
Este elev al Institutului Schewitz-Thierrin (Str. Nicolae Filipescu, București) și al Liceului Teoretic „Traian” din Turnu-Severin, pe care l-a absolvit în 1920. În liceu a avut șansa unui profesor care îl aprecia, dându-i o carte de citit în fiecare zi, în speranța alegerii unui destin intelectual.
În același an se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, specialitatea limba și literatura franceză (1920-1923), unde îl are ca profesor pe Mihail Dragomirescu. Debutează, cu o cronică literară săptămânală, în februarie 1923 la revista „Facla literară” a lui N.D.Cocea.
Despre critica literară românească, conturată mai ales între cele două războaie, cel numit de Camil Petrescu „un coborâtor din Voltaire”, spune: „O școală literară critică nu a existat propriu-zis nici în generația trecută. Doar un mănunchi de critici a ajuns a exercita oarecare autoritate, critici valoroși, personalitate răspicată”. Din respect și interes față de personalitatea lui Eugen Lovinescu, cel mai important și admirat critic al timpului, frecventează cenaclul acestuia, însă nu scrie pentru revista modernistă „Sburătorul”.
Deși Lovinescu credea despre el că este mai mult un polemist subiectiv decât un critic obiectiv, Cioculescu mărturisește că, „eu, însă, în permanență mi-am supravegheat temperamentul, adică m-am frânat și cred că în tot timpul carierei mele mi-am propus să mă subordonez obiectului cercetării, adică să mă îndepărtez de metoda impresionistă a lui Lovinescu, dar și de presupusa metodă subiectivă și polemică pe care mi-o atribuia el.”
În anul 1935, debutează editorial cu „Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905-1912)”. Colaborează la „Vremea”, „Vitrina literară”, „România literară” (a lui L. Rebreanu), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Adevărul politic”, „Lumea”, „Argeș”, „Viaţa Românească”, „Gazeta literară”, „Cahiers roumains d’ études litteraires”, „Manuscriptum”, „Flacăra”, „Lumea”, „Ramuri”.
După examenele de capacitate din primăvara anului 1924, sesiunea București, este numit profesor titular de limba franceză la gimnaziul din Găești (o stradă și Școala Gimnazială de aici, îi poartă numele), cu începere de la 1 septembrie 1924. „Localul, nu departe de gară, către cartierul sărăcimii, cu numele atât de expresiv, Vaideiasa, era făcut din mai multe clădiri, pe o porțiune vastă de pământ”, își amintește Șerban Cioculescu în 1972.
Era un profesor neobișnuit, modern, iubit de copii, „…de pildă, dacă găsea pe drumul spre liceu un căţel abandonat, nu putea să-l lase acolo, aşa că-l lua cu el la ore, îl punea pe catedră şi-şi începea cursurile fără probleme. Arăta foarte tânăr la 20 şi ceva de ani, aşa încât, odată, portarul i-a pus mâna în piept şi i-a zis: „Alo, pe aici intră doar profesorii!“. De atunci şi-a lăsat barbă.” (Barbu Cioculescu).
Preda câte patru ore dimineața, la clasele bugetare, și câte patru ore, seara, la clasele extrabugetare, și era chiriaș de luni dimineața până vineri seara, revenind sâmbăta la București, cu un abonament gratuit pe căile ferate, obținut din partea comitetului școlar local. În anul 1926, în învățământul din orașul Găești s-a transferat și criticul literar Vladimir Streinu (pseudonim al lui Nicolae Iordache, 1902-1970), cu care Șerban Cioculescu se cunoștea încă din toamna anului 1920, atunci când amândoi au intrat în anul I al Facultății de filozofie și litere din București, și care îi va rămâne întreaga viață cel mai bun prieten. Împreună au înființat revista lunară de literatură și știință „Kalende” la 10 noiembrie 1928, din al cărui comitet de redacție mai faceau parte Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru, revistă al cărei program era să publice „artă pentru artă”, în antiteză cu ceea ce era etichetat a fi „artă cu tendințe”.
La 13 februarie 1926, se căsătorește la Găești cu Maria G. Iovițoiu (din familia Manoilescu, 1902-1988), licențiată în litere a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, care și-a început cariera didactică tot la Găești, începând cu anul școlar 1928-1929, ca profesoară de Limba Franceză.
Între noiembrie 1926 și martie 1928, obține, cu ajutorul profesorului Constantin Rădulescu Motru, prieten al tatălui său, o bursă de studii în filologie romanică la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études din Paris. La 10 august 1927, la Montrouge, se naște fiul său, Barbu (poet, eseist, traducător, 1927-2022). La întoarcerea în țară își reîncepe activitatea pedagogică la Găești. În 1928, gimnaziul din Găești se transformă în liceu, iar Șerban Cioculescu devine primul director al noii instituții de învățământ.
În această nouă postură, a fost nevoit să se mute cu locuința în micul orășel dâmbovițean, „într-una din casele cele mai frumoase din oraş, cu grădină mare şi cu animale”, soția sa predând aici în continuare limba franceză, în timp ce fiul său urmează prima clasă primară. În anul școlar 1931-1932, a fost detașat la Școala Superioară de Meserii, după care a revenit la Liceul de Băieți din Găești, unde a mai activat până în anul 1935, când a fost obligat să se mute definitiv cu casa și familia la București, deoarece fusese numit profesor la Liceul C.F.R Aurel Vlaicu din București. Se transferă apoi la Colegiul Sfântul Sava. În 1945 își publică teza de doctorat, monografia „Introducere în opera lui Dimitrie Anghel”. În 1942 este numit inspector general pentru învățământul secundar teoretic, calitate în care a existat până în 1946. În același an este chemat la Catedra de Literatură Modernă de la Facultatea de Litere și Filozofie din Iași (catedra lui George Călinescu).
“Greșelile” tinereții. Revenirea
Începând din anul 1928 și până în 1938, când partidele politice au fost dizolvate, Șerban Cioculescu a fost membru în organizația locală Găești a Partidului Național Țărănesc și membru în delegația permanentă a Comitetului Județean al P.N.Ț. Dâmbovița. Împreună cu Vladimir Streinu începe să scrie la ziarul țărănist „Dreptatea”, până la desființarea acestuia.
Vederile lui politice sunt de stânga și, văzând în comunism o soluție, fondează, împreună cu alți zece oameni, asociația „Amicii URSS”. După al doilea război mondial, instaurându-se comunismului, este exclus din Societatea Scriitorilor Români (1946), din corpul universitar la 4 octombrie 1947, din Sindicatul Ziariștilor Profesioniști la 22 octombrie 1947, și intră în atenția Direcției Generale a Siguranței Statului, fiind nevoit să-și deschidă un anticariat pentru a-și câștiga existența (1947-1948).
Fratele său, Radu, francmason și membru important al Partidului Național Țărănesc, unul dintre puținii regățeni din intimitatea lui Iuliu Maniu, și despre care Mihail Sebastian scrie in jurnalul său că era singurul om radical pe care l-a cunoscut, ajunge în 1944, după armistițiu, administrator delegat al Societății de Radio (reînființează aici Orchestra Radio). Deoarece în 1945, în această calitate, a permis să fie transmis la radio discursul generalului Rădescu, care denunța susținerea comuniștilor români de către trupele sovietice, în 1947 primește o condamnare de 12 ani, murind în închisoarea de maximă securitate de la Dej, în 1961.
În aceste condiții, Șerban Cioculescu este reținut în perioada 16 august 1949-6 septembrie 1949, însă, în urma cercetărilor desfășurate nu s-a putut demonstra participarea sa la vreo activitate subversivă destinată uneltirii contra securității poporului. În perioada anilor 1950-1965, se limitează în a publica articole de istorie literară, întreținându-se din activitatea de anticar și vânzând din colecțiile personale: autografe, scrisori eminesciene, toată arhiva lui Caragiale, făcută cadou de văduva lui, (dată Academiei Române), icoane.
Soția sa, eliminată și ea din învățământ, este obligată să lucreze într-o cooperativă la care făcea cutii medicale. În perioada 1963-1965, Șerban Cioculescu a fost reintegrat în învățământul superior ca profesor la Institutul Pedagogic din Pitești, de unde a ajuns la București în 1965, ca șef al catedrei de Limba Română la Universitatea din București, activitate pe care a desfășurat-o aici până la pensionarea din 1974. Devine redactor-șef la revista „Viața Românească” între anii 1965 și 1967.
În această perioadă, a devenit om de știință emerit în 1969, membru al Senatului universitar, redactor responsabil al volumului III din Istoria Literaturii Române (tratatul Academiei), iar pentru meritele sale a fost decorat cu Ordinul Steaua Republicii, clasa a IV-a (1964), Ordinul Meritul Științific, clasa a II-a (1966) și Ordinul Meritul Cultural, clasa I (1971). A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1972 și Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor în 1981.
A devenit membru corespondent al Academiei Române în 1966, pentru ca în 1974 să devină membru titular, în această perioadă având și funcția de director general al Bibliotecii Academiei Române, unde face achiziții de manuscrise și cărți vechi, contribuind la redresarea ei ca un autentic și apropiat călăuzitor (1967-1974). Bolnav de cancer, moare pe 25 iunie 1988.
Practicând admirația lucidă, „Iremediabilul cartezian”, cum i s-a spus cu simpatie, considera structura axiologică a criticii, judecata de valoare, ca fiind esențiale. Credincios adevărului și exactității, unei critici estetice obiective, spirit raționalist dublat de un moralist redutabil, „Ultimul Mohican” cum își spunea el însuși, rămâne o autoritate reper a unei generaţii strălucite din care fac parte Paul Zarifopol, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Vladimir Streinu: „Viaţa lui I.L. Caragiale” (1940; ed. a II-a, revăzută, 1969), „Aspecte lirice contemporane” (1942), „Istoria literaturii române moderne”, vol. I, în colaborare cu Vl. Streinu şi T. Vianu (1944; ed. a II-a, 1985), „Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera” (1945), „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” (1946; ed. revăzută, 1971), „Curs de istoria literaturii române moderne. Literatura militantă” (1947), „Varietăţi critice” (1966), „I.L. Caragiale” (1967), „Medalioane franceze” (1971), „Aspecte literare contemporane. 1932-1947” (1972), „Itinerar critic”, vol. I-V (1973-1989), „Amintiri” (1973; ed. a II-a, 1981), „Caragialiana” (1974; ed. a II-a, 1987), „Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana” (1977), „Prozatori români”, „De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu” (1977), „Poeţi români” (1982), „Introducere în opera lui Dimitrie Anghel” (1983), „Introduction à la poésie de Tudor Arghezi” (1983), „Argheziana” (1985), „Eminesciana” (1985), „Dialoguri literare” (1987).
Foto: Rador
