Vă oferim un fragment din romanul „Prin celălalt capăt al telescopului” de Rabih Alameddine, proaspăt apărut în prestigioasa colecţie de traduceri din literatura universală „Biblioteca Polirom”, coordonată de Dan Croitoru la Editura Polirom. În 2023, „Biblioteca Polirom” împlineşte 25 de ani!
Un articol de Ziarul Metropolis|20 februarie 2023
Romanul Prin celălalt capăt al telescopului este laureat al Pen/Faulkner Award for Fiction 2022. Rabih Alameddine este autorul bestsellerului Femeia de hârtie.
Romanul Prin celălalt capăt al telescopului este în acelaşi timp o cronică a crizei refugiaţilor sirieni ajunşi în 2016 pe insula grecească Lesbos şi povestea vieţii Minei Simpson, medic trans de origine libanezo-siriană care vine pe insulă pentru a-i ajuta pe imigranţi şi pentru a se revedea cu fratele ei. Dar este şi o meditaţie asupra limitelor cu care se confruntă scriitorii şi asupra incapacităţii lor de a spune povestea catastrofelor prin care trec oamenii altfel decât în mod fragmentar. Rabih Alameddine reuşeşte să traseze contururile unei lumi complexe, în care se regăsesc deopotrivă suferinţa, înjosirea, sacrificiul, perfidia, iubirea, fidelitatea, indiferenţa, superficialitatea şi profunzimea. Prin celălalt capăt al telescopului prezintă experienţele traumatizante ale refugiaţilor în paralel cu cele ale persoanelor LGBTQ – un proiect literar pe care Alameddine mizează mai mult decât pe construirea unei structuri clasice de roman.
„Mina este o naratoare captivantă, care se luptă să-şi găsească echilibrul chiar şi atunci când povara propriei identităţi se dovedeşte strivitoare… O perspectivă caleidoscopică asupra multelor faţete ale crizei refugiaţilor.” (Booklist)
„Marea forţă a celui mai recent roman publicat de Alameddine stă în iscusinţa cu care autorul îmbină detaliul biografic şi cel istoric; aspectele mărunte, extrem de personale cântăresc cel mai greu. O poveste remarcabilă, surprinzător de intimă, despre legăturile care se creează între oameni în mijlocul dezastrului.” (Library Journal)
Rabih Alameddine s-a născut în 1959 la Amman, în Iordania, şi a crescut în Kuweit şi Liban. La şaptesprezece ani s-a mutat în Anglia şi apoi în SUA. Pasionat de matematică, a studiat ingineria la University of California din Los Angeles, apoi a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. A publicat până acum o antologie de povestiri şi mai multe romane: Koolaids: Arta războiului (1998), Eu, divinul (2001), Hakawati (2008), Femeia de hârtie (2014; Polirom, 2015, 2018) şi Îngerul istoriei (2016; Polirom, 2018). În 2002 a fost beneficiarul prestigioasei burse de creaţie Guggenheim. În prezent îşi împarte viaţa între San Francisco şi Beirut.
„Prin celălalt capăt al telescopului” de Rabih Alameddine (fragment din roman)
Roman apărut la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom”. Traducere din limba engleză şi note de Ona Frantz.
Oricum l‑ai numi, un copilaș e tot un copilaș
Îți mai aduci aminte de fotografia cu băiețelul mort pe care l‑au adus valurile pe o plajă din Turcia, cea care s‑a viralizat și a iscat o reacție internațională, toate protestele alea cu pumni în piept și cu smuls de păr din lumea întreagă? Aylan Kurdi, mai ții minte? Au fost demonstrații în Germania, în Canada, la Cairo. Oamenii au afișat pancarte care deplângeau pierderea lui Aylan și‑a omeniei.
Rasheed a văzut fotografia în ziar când își bea cafeaua de dimineață, la Ierusalim, și până la ora prânzului își rezervase deja primul zbor spre Lesbos, împreună cu alți trei asistenți medicali. Nu‑și dădea seama ce anume îl îmboldise să ia o asemenea decizie rapidă și decisivă. S‑a gândit că are legătură cu faptul că, deși văzuse numeroase fotografii cu copii palestinieni morți în Gaza sau în Cisiordania, pentru acei copii nu prea avea ce face, n‑avusese niciodată cu ce să‑i ajute.
În Fâșia Gaza, un artist crease o gigantică sculptură de nisip reprezentând un copilaș pe plajă. Sculptorul lăsase culoarea naturală a nisipului pentru tonurile pielii micuțului de trei ani, dar folosise nisip roșu pentru tricou, albastru pentru pantalonii scurți, portocaliu pentru tălpile încălțărilor și așa mai departe. Copii din Gaza s‑au jucat în jurul lui. S‑au făcut reconstituiri ale morții pe țărmuri din Rabat, în Maroc, și din sudul Franței, unde zeci de oameni îmbrăcați în culorile hainelor lui Aylan s‑au întins pe nisip.
Și Emma a văzut fotografia în aceeași dimineață în care a văzut‑o Rasheed. După nici trei săptămâni, cu tone de machiaj și cu pulovărașe strâmte, s‑a urcat în primul ei zbor către Atena.
Acum o lună, mi‑ai spus c‑ai încercat să cercetezi evenimentele din ajunul Anului Nou 2016 de la Köln, noaptea folosită ca scuză ca să li se închidă ușile în nas refugiaților peste tot în lume. Ți‑ai întins antenele prin intermediul prietenilor tăi de la Human Rights Watch și Amnesty International. Și totuși, n‑ai reușit să‑ți dai seama ce anume s‑a petrecut în noaptea aceea. Toată lumea avea câte o poveste diferită ; puține erau informațiile bazate pe dovezi reale. Ți s‑a părut ciudat.
Ei, uite‑aici ceva la fel de ciudat.
Numele mic al băiatului nu era Aylan, ci Alan. Probabil că fusese scris greșit încă de la început și nu‑l mai corectase nimeni, până când fusese prea târziu. Numele de familie era Shenu, dar, odată ce familia a ajuns din Siria în Turcia, li s‑a spus Kurdi, din cauza originii lor etnice.
Mulți ani mai târziu, puțină lume cunoaște lucrurile astea.
Mulți ani mai târziu, încă circulă povești contradictorii despre ce s‑a petrecut pe ambarcațiunea aceea în dimineața de 2 septembrie 2015, înainte să se răstoarne, iar micul Alan să capete un y în vreme ce trupușorul lui drăgălaș plutea către țărm.
Cunoști un poet turc pe nume Cemal Süreya? Numele Süreyya se scrie cu doi de y, dar pe unul l‑a pierdut în urma unui pariu cu alt poet, sau asta‑i povestea care circulă și‑n ziua de azi. Cemal a murit cândva pe la începutul anilor nouăzeci. Poate că y ‑ul său a rămas în urmă o vreme, așteptând răbdător ocazia potrivită de‑a intra și el în scenă, și deodată, mulți ani mai târziu, un trup de băiețel apare pe țărmul turcesc, chemându‑l:
Am sosit.
Încă un kurd, încă un înec
Îl chema Baris Yagzi, avea doar douăzeci și doi de ani, s‑a înecat pe 23 aprilie 2017 în largul coastei turcești, când vasul cu refugiați pe care se îmbarcase s‑a scufundat în Marea Egee, ucigând cel puțin șaisprezece oameni, printre care și copii, și lăsând doar doi supraviețuitori – o femeie gravidă din Congo și o altă femeie din Camerun. Aceeași poveste ca de obicei, ambarcațiunea ar fi fost cât de cât în siguranță dacă ar fi transportat doar o pătrime din numărul de pasageri. Baris a fost unul dintre sutele de mii de refugiați care au traversat acele întinderi de mare și unul dintre miile care au murit în timpul traversării.
Visase să ajungă la Bruxelles ca să studieze muzica, dar cererea de viză îi fusese respinsă. Îl apucase disperarea. Le plătise călăuzelor mii de dolari pentru un loc într‑una dintre acele bărci. Era turc, nu sirian. Fotografia din ziar înfățișa un băiat de‑o frumusețe fizică neobișnuită, un tânăr Apollo cu instrumentul lui, cu capul sprijinit pe suportul pentru bărbie al viorii, cu ochi negri, visători, ațintiți undeva către stânga obiectivului foto, cu sprâncenele ca un basorelief antic, cu o aluniță pe obrazul stâng, perfectă imperfecțiune.
Când a ajuns pe țărmul turcesc purtat de valuri, Baris ținea strâns cutia cu vioara, degetele lui storceau viața din ceea ce‑i dădea lui viață. N‑a vrut să‑i dea drumul nici în timp ce se îneca. În interiorul cutiei se afla instrumentul lui, corabia aceea de lemn, și partituri cu propriile lui compoziții, acum ude și de nerecuperat.
Mi‑ai trimis prin SMS un link la un articol de ziar despre Baris abia apărut. Ai scris un singur cuvânt: Arion.
În vremuri antice, pe insula noastră, pe această Lesbos, a venit pe lume Arion, cel care avea să inventeze ditirambul și să‑i dea numele. Cel mai mare muzician al vremii sale, băiatul a câștigat o competiție în Sicilia. Se întorcea în Lesbos, ducând cu el lira și premiul în bani, când corabia le‑a fost atacată de pirați, care l‑au jefuit de bogății și l‑au lăsat să‑și aleagă moartea: înjunghiat și apoi îngropat cum se cuvine când ajungeau pe uscat sau aruncat în mare să se înece. Ce să aleagă oare? Arion a întrebat dacă poate să mai cânte pentru ultima dată înainte să moară, un cântec care să‑l ajute să se hotărască. Băiatul și‑a înălțat glasul spre lauda lui Apollo, zeul poeziei și cel mai priceput dintre cântăreții din liră. Cântecul lui era atât de pur, încât delfinii au urcat la suprafața apei să asculte, iar Apollo, cel care cândva îl jupuise de viu pe Marsias, l‑a auzit pe băiat.
Când pirații l‑au aruncat pe tânărul Arion peste bord, delfinii i‑au purtat pe el și lira lui până la țărmul sigur.
Dar nu și pe Baris.
Unde au plecat delfinii?
Dar zeii?
