Sergiu Celibidache: „În țara asta nu se poate nimic”
https://www.ziarulmetropolis.ro/sergiu-celibidache-in-tara-asta-nu-se-poate-nimic/

S-a născut în vara anului 1912, pe 28 iunie, la începutul unuia dintre cele mai tulburate secole, iar primii ani după liceul absolvit în oraşul natal şi i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi compoziţie.

Un articol de Monica Andronescu|15 iulie 2020

Apoi s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. Până la 4 ani, Sergiu Celibidache n-a rostit niciun cuvânt. Dar după aceea, imediat ce a început să vorbească a început şi să studieze pianul, iar profesorii lui erau în permanenţă uimiţi: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se parea doar foarte interesant”, avea să povestească el mai târziu,  în cartea „Celibidache – Întâlniri cu un om de excepţie”, texte reunite de Stephane Muller şi Patrick Lang, una dintre puţinele lui mărturisiri. Tatăl lui îi prevăzuse, nu se ştie de ce, o carieră politică. Dar Sergiu şi-a dorit altceva de la viaţă. A ales muzica, iar la 18 ani, a plecat de acasă pentru totdeauna, ca să-şi urmeze vizul. Cât a studiat la Bucureşti, şi-a câştigat existenţa ca pianist corepetitor la şcoală de dans… Dar în 1935, la 23 de ani, s-a mutat la Paris să-şi continue acolo studiile şi de-abia atunci a început vârtejul impresionantei lui cariere. Întâmplarea face că într-o zi, ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, îi place atât de mult, încât îl determină să compună şi el unul, pe care i-l trimite chiar lui Tiessen, care, profesor la Facultatea de Muzica din Berlin, îşi dăseama că are de-a face cu un talent extraordinar şi… îl invită la Berlin.

Cum îşi termină studiile la Berlin, Celibidache susţine primul lui concert important în calitate de dirijor, cu Orchestra de Cameră din Berlin. În perioada războiului s-a descurcat cum a putut, iar ca să trăiască a funcţionat ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompania în turnee. În acest timp, când rămânea singur, compunea şi a început să dirijeze. Dar a început de jos: corurile lucrătorilor feroviari şi ale controlorilor de tramvai…

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Experienţa lui ca dirijor, aşa cum spuneam, era minimă. Şi totuşi, scandalul în care a fost implicat Wilhelm Furtwängler, directorul faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, suspectat că a colaborat cu regimul nazist, i-a oferit prilejul de a deveni el însuşi dirijor al acestei orchestre. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui… Timp de opt ani, până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, revine la conducerea orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepţională exigenţă artistică, totuşi nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenţii orchestrei dirijate. Dimpotrivă… era chiar aspru, iar cuvintele lui sunt clare: „Sunt extrem de sever cu toată lumea. Fiindcă nu fac pace cu elevul. Nu! Pentru moment, sunt duşmanul lui numărul unu!”

În 1954, când Furtwängler cel reabilitat nu mai era în viaţă, a suferit cumplit când Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al lui Furtwängler… „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească”, îi spunea el Marilenei Rotaru, în celebrul interviu acordat în anul 1979, la Bucureşti – celebru pentru că este unul dintre extrem de puţinele discuţii cu el care s-au păstrat. 1979 este anul când s-a întors în România pentru un concert, după ce fusese ani întregi interzis în România. „Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică”. Această celebră întâlnire evocată de Marilena Rotaru surprinde extrem de bine asprimea şi geniul lui Sergiu Celibidache care, venit la o întâlnire cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, înainte de concert, le dădea membrilor ei o minunată lecţie despre respectul de sine. „În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte…  Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar, mai ales, pentru că sunt român, ca şi voi.”

Despre traseul lui prin viaţă, plin de poveşti şi răsuciri ale destinului, spunea tot în 1979: „Am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…” Credea cu un fel de cruzime că după el n-o să rămână nimic şi refuza să-i fie înregistrate pe disc concertele. Trăia mereu în timpul prezent, în prezentul muzicii, în sala de concert. „Ce rămâne din ceea ce faceţi dvs.?”, îl întreba Marilena Rotaru. „Nimic”, răspundea el. „Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea dumitale? Două fotografii.”

Pe 14 august 1996, când a murit la reşedinţa lui de lângă Paris, Sergiu Celibidache străbătuse deja aproape un secol. Un secol de muzică, început într-o casă din Roman. A refuzat întotdeauna să-i fi înregistrate concertele pe discuri, pe motiv că spaţiul sonor nu poate fi redus la două dimensiuni.

Sergiu Celibidache nu voia să se ştie nimic despre el, prefera să trăiască mai degrabă retras, discret, departe de presă, departe de lume şi aproape doar de sala de concerte. „Mă deranjează tot ce se ştie deja… Ştiu mult prea mult despre mine şi nu-i lucrul la care ţin. Dar aş dori să poată face şi dânşii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună”.

11
/07
/21

12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năștea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase povești, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava și un fiu care s-a călugărit…

04
/07
/21

Pentru a marca 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri (1821-1890), deținătorul primului premiu internațional pentru literatura română, Muzeul Național al Literaturii Române Iași organizează în 2021 o serie de expoziții, concursuri, ateliere, întâlniri și apariții editoriale speciale.

15
/06
/21

Printre artiştii care au schimbat modul în care ne raportăm la artă se numără și Max Hermann Maxy (Brăila, 1895- Bucureşti, 1971). El este doar unul dintre artiștii români care au reușit să uimească o lume cu lucrările lor. Un articol de Mihaela Ion.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

10
/05
/21

Cu siguranță nu se poate purta o discuție despre feminitate, despre generozitate, despre curajul asumării și despre distincție fără a o aminti pe regina Maria, suverana României. Un articol de Simona Preda, istoric și lector al Fundației Calea Victoriei.

09
/05
/21

VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.

25
/04
/21

Demonstrațiile studențești începute la Paris în primele zile ale lunii mai din 1968, la un an după ce la San Francisco prinsese contur mișcarea flower power, au împins mai departe istoria într-un moment în care părea înțepenită.