INTERVIU Ştefan Caraman este un scriitor direct, sincer, fără artificii, care îţi aşază pe tavă viaţa aşa cum e ea, nefardată, neambalată în hârtie colorată şi ornamente strălucitoare.
Un articol de Loreta Popa|11 noiembrie 2014
Textele lui Ştefan Caraman au atras de la început interesul unor regizori preocupaţi de experiment. Atunci când începi să le citeşti, ori le laşi din mână, ori îți îngheață zâmbetul pe buze, ori reziști și le duci până la capăt, învingător. Volumul său „Scrisori pentru Rita” s-a vândut atât de bine încât s-a creat o comunitate de fani cu care scriitorul se întâlneşte la câte o lansare mai aparte.
În martie anul acesta, a avut loc premiera piesei „Ne vom revedea în anul care a trecut” de Ştefan Caraman, chiar în incinta Aeroportului Internațional Henri Coandă din Bucureşti – Terminalul Nou Plecări. Scriitorul a fost de acord să răspundă întrebărilor noastre în acelaşi stil despre care vorbeam mai devreme, direct, fără fiţe, „poturi, jocuri şi focuri de armă”.
Ca spectator al pieselor scrise de tine pot să spun că mi-e imposibil să rămân indiferentă. Cale de mijloc nu există. Intri în horă, trebuie să joci. Te lasă fără respiraţie faptul că fără să vrei te recunoşti în personaje, măcar o dată ţi s-a întâmplat şi ţie ce i s-a întâmplat lui sau ei, chiar dacă ai ţinut totul ascuns bine în sufletul tău, eventual încuiat cu şase sau şapte lacăte. Cum reuşeşti să croieşti personajelor tale haine atât de bine conturate?
Înainte de orice, ţine de meserie. Vrei nu vrei, trebuie să le croieşti haine pe măsură. O piesă bună conţine situaţii bune, replici bune, caractere bune şi stă bine rezemată pe un story bun. Reușita ţine de fiecare autor, de cât de bine a învăţat lecţia (inclusiv cea a lui Ionesco) şi de cât de bine aplică tot ceea ce a învăţat. Acestea se adaugă la ceea ce a dobândit prin naştere, abilitate sau talent. În cazul meu, mai apare un element – o anumită lejeritate de a mă pune în pielea personajelor despre care scriu, de a fi eu însumi personaj. Şi de a mă transporta în miezul poveştilor despre care scriu.
În „Aeroport” de pildă, e un moment în care Rudi şi Sorana îşi închipuie că sunt într-un Bucureşti tomnatic, că merg pe stradă şi povestesc risipind frunzele de sub tălpi. În momentul acela scriam şi plângeam. Nu pentru că era un moment dramatic (pentru că nu era, poate, cel mult melancolic), ci pentru că era un moment frumos. Noi oamenii ar trebui să plângem mai mult când simţim frumos. Dar nu toţi ar trebui să o şi scriem.
De ce crezi că textele tale stârnesc controverse? Şi, mai ales, de ce crezi că tinerii sunt atât de atraşi de ceea ce scrii? E un limbaj mai apropiat de ei sau doar pentru că stilul tău este unul direct, agresiv, sau – cum îl descrii tu atât de original -, „colţos”?
Într-adevăr, nu am un stil tocmai comod. Lumea noastră românească – şi, ciudat, mai ales cea artistică – e victima unui puritanism bolnav. Afirmaţii de genul „eu nu spun cuvântul ăsta pe scenă“ sau „eu nu joc în mizeria asta de situaţie” sunt încă des auzite mai ales în teatrele de stat (vai mama lor, mor şi nu ştiu că mor); norocul nostru, al tuturor, este faptul că, până la urmă, publicul validează un spectacol şi un text (dacă vorbim de piesa românească) şi nu personajele veşnice care mai au puţin şi putrezesc în vârful arid al instituţiei teatrale.
Revenind la întrebări (pentru că nu vreau să pară că plătesc cine ştie ce poliţe – nu am; doar că, uneori, mă trezesc că îmi pasa), ştiu că scriu utilizând întregul cadru al limbii române, ştiu că în piesele mele actriţele se dezbracă; uneori şi actorii; ştiu că personajele înjură atunci când contextul o cere, ştiu că se strigă, se râde isteric, se moare, se ia spectatorul de pe scaun şi se dă cu el de pământ (aşa îi trebuie dacă a venit la teatru); ştiu că se întâmplă lucruri nepermise şi, toate astea, pentru că ştiu că arta este terenul de joacă al lucrurilor nepermise. Dacă nu ai curaj în arta ta (curaj artistic şi nu tupeu prost), dacă nu rişti, eu unul nu cred că ţi-ai atins menirea şi rămâi doar la stadiul de manufacturier căruia îi este doar foame. Ei bine, publicul bun – nu neapărat cel tânăr – ştie şi el, simte şi e aproape de tine, te însoţeşte solidar.
Sunt sincer ca scriitor, şi cred că asta îi apropie pe ceilalţi de ceea ce scriu.
Femeia, în „Scrisori pentru Rita”, este precum un fir de păr; o despici nu doar în patru, ci în infinit mai multe fire. Ce te-a îndrumat în tot acest periplu printre faţetele a ceea ce numim generic „femeie”? Ce te-a făcut să cauţi eternul feminin?
În „Scrisori către Rita” nu am căutat disecţii pe ceea ce este o femeie. Să fiu sincer, nici nu ştiu ce am căutat în cartea aceasta. Ea s-a cerut singură, s-a scris pe acel blog şi, cu cât mă distanţez mai mult de anul în care am scris-o, cu atât realizez că, de fapt, am fost manipulat de poveste. Ea trebuia să iasă, m-a găsit pe mine, m-a prostit şi s-a născut.
Pe de altă parte, nu eşti bărbat dacă nu cauţi, cât te ţin puterile, eternul feminin. Probabil de aceea suntem mai mulţi scriitori decât scriitoare – pentru că lor nu li se pare chiar fun să-şi caute eternul. Ele caută în general lucruri mici, mărunte şi enervante, ori eternul feminin e poate doar enervant. Uneori.
„Ne vom revedea în anul care a trecut” a avut premiera într-un aeroport. Aşa ai gândit piesa sau a fost o întâmplare?
Piesa este a doua din trilogia „Aeroport” şi îşi consumă acţiunea, evident într-un aeroport, cel de la Praga. Ca autor, am avut tot timpul în minte limitele pe care le impune spaţiul unui aeroport, iar acţiunea, secvenţele etc. ţin cont de aceste limitări. Însă nu mi-am închipuit niciodată că vreuna din aceste trei piese va avea premiera chiar într-o astfel de locaţie.
Admit, a existat o tentativă a ICR Praga de a propune piesa unui teatru ceh care să o joace pe aeroportul din Praga, însă proiectul a căzut şi nu am crezut că se va mai ivi o astfel de posibilitate. Aici e meritul Mirelei Loghin şi a trupei de la Teatrul În Sufragerie, care au avut suficient curaj, inspiraţie şi noroc astfel încât să avem o premieră (se pare că, deocamdată, e unică), pe Henry Coandă – terminalul nou.
Crezi că viața este ca un aeroport, un loc în şi din care oamenii vin și pleacă?
Bine, viaţa poate fi o gară din care trenurile vin şi pleacă. Viaţa poate fi o autogară din care vin şi pleacă autobuzele. Sau viaţa poate fi hipermarketul Kaufland, prin care lumea se perindă, uneori cumpără, alteori doar priveşte. Uneori şi fură. Viaţa poate fi orice, atâta vreme cât prin burta ei se agită de colo colo nu fluturi, ci oameni.
Personal, m-am îndrăgostit de această piesă. O consider o bijuterie frumos şlefuită pe care o păstrezi şi pe care o porţi la ocazii demne de valoarea ei. Cum ţi-a venit ideea încrengăturii poveştilor personajelor din piesă?
E a doua piesă dintr-o trilogie. Adică nu mi-a ajuns să scriu o piesă cu doi români înamoraţi într-un aeroport străin. A trebuit (da, aşa am simţit, că trebuie) să scriu şi povestea lor de peste un an, în aceeaşi aerogară, apoi şi povestea celei de-a treia întâlniri, ultima. Cum mi-a venit ideea? „Un bărbat a iubit o femeie” nu e tocmai o idee nouă. Personajele sunt altele şi, mai ales, cel care a trăit povestea şi apoi a simţit nevoia să o scrie. Nu ascund că nu am scris niciodată un story dacă nu am fost în sau foarte aproape de corespondentul lui real. Poate de aceea poveştile mele par atât de reale, încât sunt mereu întrebat cât sunt ficţiune şi cât nu.
Eşti unul dintre scriitorii care au o comunitate creată în jurul cărţilor lui. Lansările tale au în prim-plan cărţile. Despre tine, autorul, vorbeşti rar, dacă nu chiar foarte rar. De ce?
La debut (şi nu doar la mine, observ că aproape la fiecare scriitor începător) simţi o tentaţie grozavă de a ieşi în faţă, de a-ţi încăleca poveştile (mai ales dacă au şi succes) şi de a flutura steaguri colorate prin mulţime. Vrei să fii vizibil, să ţi se cadă la picioare, vrei ca lumea să strige în extaz numele tău. Al tău, nu al cărţilor tale. Evident, e o prostie şi cine nu se trezeşte iute o păţeşte. Mai târziu, dacă ai avut şansa unei cariere, focul acesta arde, se stinge, probabil devii mai înţelept.
Până la urmă, cititorii descoperă în poveştile tale lumi în care se regăsesc, situaţii, poate şi personaje – rezonează cu ele şi nu cu tine. Tu nu contezi. Tu, autorul, de fapt nici nu exişti. Nu pot să generalizez, însă eu resping destul de abrupt orice încercare a cititorilor cărţilor mele de a se apropia prea mult de persoana mea. Curiozităţile lor mă irită şi am puterea de a le-o spune verde în faţă. Îmi iubesc foarte mult cărţile, le ajut cât pot să iasă la lumină, să crească, aşa cum faci cu un copil, însă stau foarte departe de lumina sub care ajung (dacă au şansa) uneori. Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare. Cred că era suficient să raspund că pur şi simplu nu este cazul.
Ai deranjat vreodată pe cineva într-atât încât să te scoată din viaţa lui?
Nu ştiu, probabil că da. Nu sunt o persoană comodă, uneori fac gafe, alteori dispar. Mă apropii repede de oameni şi mă îndepărtez la fel de iute. Fascinez şi enervez în acelaşi timp. Mi s-a spus că întotdeauna las impresia că nu-mi pasă. Probabil că nu-mi pasă. Sau, dacă îmi pasă, nu o arăt. În fine, dacă m-a scos din viaţa lui, şi-a făcut un bine. Probabil şi mie.
Dacă ai fi într-o cameră mică şi Ea s-ar preumbla pe lângă tine, cât de răbdător crezi că poţi rămâne?
Dacă aş fi într-o cameră mică, Ea nu s-ar preumbla decât în mine.
Cât de greu îţi treci spectacolele în CV?
Trec în CV toate spectacolele mele, chiar şi cele donate unor trupe efemere de liceu. Şi n-o fac ca să-l umflu, ci pur şi simplu din respect – pentru că oamenii aceia au ales din câteva sute de mii de piese scrise în toată istoria asta a teatrului taman pe a mea. E mare lucru.
Ştefan Caraman, mori dacă nu povesteşti? Mori dacă nu scrii?
Da, am scris asta undeva, cred că în „Scrisori către Rita”. E un sentiment aşa… ştii? Scrisul are uneori conotaţii orgasmice. Simţi cum eşti implicat într-un efort creativ sau creaţionist (nu ştiu cum e mai bine spus), simţi cum te topeşti acolo… e frumos. Devii dependent. Intri în sevraj. Dacă dispare asta, dispari şi tu.
