CRONICĂ DE FILM Realizat în principal pentru televiziune, cu sprijinul TVR (unde a şi fost difuzat în noiembrie), dar cu intenţia de a fi lansat în 2018 şi în cinematografe, „Popeasca” este un documentar simplu şi eficient, pe alocuri încărcat de emoţie, despre Stela Popescu, regizat chiar de nepoata actriţei, tânăra cineastă Stanca Radu.
Un articol de Ionuţ Mareş|22 februarie 2018
Început în 2015, an când au fost realizate și filmările care asigură partea contemporană, destul de consistentă, a filmului, „Popeasca”, documentar inedit despre Stela Popescu, a fost încheiat în 2017. Iar finalizarea sa a venit în contextul morții neașteptate a actriței, la 23 noiembrie, la vârsta de aproape 82 de ani.
După cum i-a mărturisit regizoarea Stanca Radu jurnalistului și criticului Iosif Prodan într-un interviu pentru Docuart.ro din octombrie anul trecut, filmul era programat să fie terminat chiar în 2015, când starul a împlinit 80 de ani. Numai că lucrul îndelungat cu numărul impresionant de materiale video vechi a întârziat apariția cu doi ani.
Așa cum era de așteptat, această parte cu imagini publice din arhiva televiziunii naționale, deși în bună măsură cunoscute de generații diferite datorită faptului că sunt cu regularitate difuzate, asigură energia filmului, care e lipsit de orice comentariu auctorial din off.
Fără a chestiona în vreun fel natura fragmentelor de arhivă, cele mai multe din primii ani de spectacole televizate, și fără a discuta, de pildă, ce reprezentau ele în epoca în care au apărut sau ce mai înseamnă în prezent, Stanca Radu le folosește totuși, de multe ori, pentru a ilustra sau a continua jucăuș idei din interviurile pe care le-a realizat în 2015 cu bunica sa.
Interviuri destul de convențional puse în scenă (în casa din București sau pe teresa ori în curtea vilei de la mare), în care actrița rememorează câteva repere din biografia sa artistică și personal-afectivă, de la amintirile cu părinții și venirea în România din Republica Moldova, la începuturile carierei și întâlnirea de mai târziu cu celebrul om de televiziune Mihai „Puiu” Maximilian și apoi momentul Revoluției și primul deceniu postcomunist.
Este o strategie de montaj simplă, dar extrem de eficientă, care asigură cursivitate narativă și care sugerează că traseul vieții și-ar fi găsit uneori exprimarea sau prelungirea, fie și întâmplător, în creația artistică – o frumoasă idee cinematografică. Dar și o metodă de a trasa un portet bogat în imagini – un lucru de altfel firesc, din moment ce actrița și-a construit celebritatea extraordinară în primul rând pe imagine, fie ea televizată sau de cinema, dublată, bineînțeles, de numeroasele apariții în teatru (celebritate reconfirmată, de pildă, într-o secvență la piață, unde este recunoscută și oprită de toată lumea).
O altă miză a filmului, favorizată și de relația specială a regizoarei cu protagonista sa, dar exploatată insuficient, este de a o arăta pe Stela Popescu dincolo de cunoscutele (și simpaticele) imagini din spectacolele de divertisment și de fragmentele de interviuri, de dinainte sau de după 1989, acordate la televiziune.
Pentru asta, tânăra regizoare introduce o bucată dintr-un filmuleț de familie realizat la o masă festivă în 1995. Fragmentul este emoționant nu doar pentru că o arată pe actriță în mijlocul familiei și prietenilor, fără aura glamour din imaginile „oficiale”, dar mai ales pentru că în el apare tatăl ei. Iar montajul plasează momentul imediat după ce actrița vorbește despre părinți, și în special despre destinul tragic al tatălui (deportat în Siberia mai mulți ani), într-unul din interviurile speciale pentru film.
Tot în această direcție e deglamourizării, a căutării naturaleții omului din spatele persoanei publice, sunt și cele câteva secvențe din viața de zi cu zi a Stelei Popescu: deja amintitul moment de la piață; o discuție între nepoată și bunică, la masa din bucătărie, care arată temperamentul puternic al artistei; o scenă din culise când este felicitată și se lasă fotografiată și intervievată după ce a fost aplaudată la finalul unui spectacol la Teatrul de Revistă în ziua împlinirii a 80 de ani; căutarea cheilor rătăcite prin casă; o vizită la coafor; o discuție relaxată cu familia pe teresa casei de la malul mării (secvență în care, surprinzându-l pe operator că o filmează aproape pe ascuns, îi cere să oprească aparatul).
Departe de a fi inovator și fără a-și asuma mari riscuri, dar știindu-și bine țintele (și anume, să facă un portret onest al actriței, destinat unui public cât mai larg, așa cum Stela Popescu a fost îndrăgită de marele public), „Popeasca” este un documentar mai mult decât agreabil. Deși nu aduce lucruri noi despre o personalitate căreia i-a plăcut întotdeauna atenția celorlalți, filmul are farmec prin această pendulare între strălucirea spectacolelor din tinerețe și firescul vieții la bătrânețe – un montaj ce permite și o subtilă meditație asupra trecerii timpului.