Stela Popescu: fragmente inedite din biografie
https://www.ziarulmetropolis.ro/stela-popescu-fragmente-inedite-din-biografie/

Stela Popescu a vorbit despre: părinţii ei, primii paşi in teatru, drumul spre succes, experienţa comunismului, omul din afara scenei, experienţa libertăţii şi atitudinea faţă de viaţă, în cartea „Stela Popescu” de Rhea Cristina.

Un articol de Ziarul Metropolis|26 Noiembrie 2017

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat în 2002 volumul din colectia „Povestea Succesului”, aparut la editura Curtea Veche, intitulat chiar „Stela Popescu”.

O carte despre viata si cariera celebrei actrite a Teatrului de Revista „Constatin Tanase”, scrisa de jurnalista si scriitoarea Rhea Cristina, prin prisma propriei viziuni.

Cu totii am fost cuceriti de farmecul inegalabil al actritei Stela Popescu, care a avut curajul sa mearga inainte indiferent de incercarile si deziluziile prin care a trecut, demonstrand din plin ca viata merita traita.

„Pe doamna Stela Popescu, eu am cunoscut-o in 1995, cand eram jurnalist si realizam o emisiune culturala la postul de televiziune TV5 Europe SIGMA. Nu este o carte-interviu, dar s-a realizat practic, in 2002, prin interviuri inregistrate pe reportofon. Ca gen publicistic, am abordat articolul de tip feature din presa anglo-americana, aflat la granita dintre reportaj, interviu, ancheta si confesiune, un fel de story, foarte indragit de publicul occidental.

Cartea este o poveste savuroasa cu si despre Stela Popescu. Este un volum care surprinde viata actritei, de la primii pasi din copilarie pana in prezent, zi dupa zi, an dupa an, o viata plina de incercari, cu suferinte si victorii, deziluzii si multe bucurii.

M-am imbogatit sufleteste si intelectual enorm. O admir pentru savoarea discursului, replica inteligenta si rapida, forta de a privi inainte mereu. In ciuda destinului ei zbuciumat.

Stela are doua calitati exceptionale: este un artist remarcabil, total, care a jucat toate genurile – drama, comedie, Revista – si a batut toate scenele din tara. In acelasi timp, este un om de caracter si un adevarat intelectual, ceea ce in breasla oamenilor de teatru e un lucru rar. E uimitoare, seducatoare, implinita profesional si ii place sa comunice cu oamenii.

Am incercat sa pastrez un echilibru intre bucuriile si suferintele din viata ei si am evitat vulgaritatile si indiscretiile care pot duce catre o carte de factura ieftina”, afirma Rhea Cristina in 2002.

„Am fost chiar flatata cand am primit propunerea Cristinei. Este minunat sa poti imparti reteta succesului tau cu milioane de cititori. Care este aceasta? Foarte multa munca si nenumarate ore de repetitii. Insa iti mai trebuie si putin curaj, noroc si bineinteles sa prinzi la timp acel tren despre care vorbeste toata lumea.

Proiectul „Povestea Succesului” este dupa un model american: un om cu o cariera care poate folosi ca experienta. Nu este o carte de glume si de amintiri din teatru. Este viata mea, cu toate piedicile, sansele care mi s-au oferit, datorita oamenilor. Pe Cristina o cunosc din 1995, cand mi-a luat un interviu. Am discutat cu ea pe parcursul lunii februarie 2002, dupa care am prelucrat convorbirea si a iesit aceasta carte, pe care am lansat-o in septembrie 2002”, afirma Stela Popescu in 2002.

Actrita care a incantat milioane de de spectatori pe scena Teatrului de Comedie si a Teatrului de Revista „Constantin Tanase”, dar si milioane de telespectatori in cuplete celebre, a devenit personajul principal al acestei carti. La lansarea cartii i-au fost aproape, alaturi de o multime de simpatizanti, colegi de teatru si bunii sai prieteni: actorii Cristina Stamate si Alexandru Arsinel, ziaristul Ion Cristoiu si actorul Dan Puric. Acestia au prezentat-o pe Stela Popescu asa cum este ea: o femeie puternica si frumoasa, care a luptat din rasputeri sa-i mentina in viata pe oamenii la care a tinut cel mai mult, mama si sotul, si, chiar daca a pierdut pariul cu moartea, si-a pastrat optimismul si dragostea de viata.

Asadar, „Stela Popescu este, inainte de orice, un model de viata traita integru si cu dragoste de oameni.”

Stela Popescu – un model de viaţă

„E o mare nedreptate, scumpa mea. Când au murit mama şi tata, nu am avut starea aceasta de nedreptate. Copilul creşte şi se obişnuieşte cu dispariţia părinţilor. Iar când tragedia se petrece la vârsta de 85-90 de ani, lucrurile sunt deja stabilite: ştii precis că se poate întâmpla. Şi dacă mai sunt şi bolnavi… Mama spunea atunci: <Fata asta nu mă lasă să mor!>. Eu am avut-o pe mama bolnavă de cancer şi timp de trei ani de zile am salvat-o. Deci, te obişnuieşti cu gândul. Dar când ai lângă tine, timp de 30 de ani, un om extraordinar, în plină forţă, când are ce să spună şi vezi că el se topeşte în trei luni, este de neconceput. Nu te poţi împăca cu ideea. Nici în prezent eu nu pot povesti ceea ce s-a întâmplat în acele trei luni. Nu-mi pot spune decât mie. Stau seara uneori şi <revăd> imaginile şi lupt cu mine să nu le <văd>. Nu am putut să povestesc nimănui despre asta nici până azi. Pentru că e o experienţă fantastică, groaznică. Dar supravieţuieşti, asta e“.

Cuvintele artistei Stela Popescu sunt cutremurătoare. Cea care a încântat milioane de spectatori pe scena Teatrului de Comedie şi a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“, dar şi milioane de telespectatori în cuplete celebre, reuşind să menţină vie timp de peste 20 de zeci de ani speranţa oamenilor, actriţa Stela Popescu este o femeie frumoasă şi puternică, care a trăit bucurii, împliniri majore, deziluzii, a suferit, s-a simţit singură şi dezorientată, dar a avut şi o căsnicie „aproape perfectă“ timp de 30 de ani. Remarcabil rămâne talentul ei de a se impune în ochii publicului prin profesionalism, perseverenţă şi dăruire de sine, şi de a nu se lăsa învinsă de greutăţile destinului.

Născută în Basarabia, a rămas de mică fără tată, a fost nevoită să fugă în România şi s-a căsătorit de două ori, a vrut să se facă specialist în decoraţiuni interioare şi a ajuns actriţă. A luptat din răsputeri să menţină în viaţă pe cele mai apropiate fiinţe din viaţa ei, mama şi soţul (ambii, bolnavi de cancer), dar optimismul şi dragostea de viaţă nu au părăsit-o niciodată. Umorul ei nestăvilit, pofta ei de viaţă au salvat-o de cele mai multe ori.

Fire de o neobişnuită francheţe, dar şi foarte discretă, Stela Popescu simtea o mare afecţiune faţă de oameni. Deşi au fost momente în viaţa ei, cînd a trebuit să joace varietăţi şi Revistă cu durerea în suflet, niciodată nu a blestemat viaţa, dimpotrivă, a iubit-o mai mult decât orice pe lume. A avut o fată şi o nepoată care i-au semănat mult şi de care a fost foarte mândră. Se considera o femeie fericită, împlinită profesional şi familial. Stela Popescu a fost, înainte de orice, un model de viaţă trăită integru şi cu dragoste de oameni.

Pământul Siberiei este pavat cu oase de moldoveni

S-a născut în Basarabia, pe 21 decembrie 1935, într-o zi geroasă de iarnă, într-un sat pe nume Slobozia Hodorogea, atunci când, paradoxal cu situaţia de azi, ţinutul acela românesc era foarte prosper. Pământul Basarabiei era bogat, comerţul foarte dezvoltat, pentru că acolo trăiau şi mulţi evrei. Chiar la ţară existau bodegi, birturi şi băcănii unde găseai şi delicatese precum icrele negre.

Părinţii Stelei proveneau din familii modeste, de ţărani, dar le-a plăcut cartea şi s-au făcut învăţători. Stela îşi amintea că mama ei, o femeie frumoasă şi cochetă, purta la vremea aceea rochii de mătase naturală şi sandale Dermata. Fetiţa de numai câţiva anişori era în schimb o băieţoasă. Deşi mama îi cosea noaptea păpuşi din cârpă, umplute cu tărâţe, având un deosebit talent în această direcţie, „mie, zâmbeşte Stela uşor amuzată, nu mi-au plăcut păpuşile. Ea mi le dăruia, iar eu mă duceam pe maidan şi jucam fotbal cu ele… Până când am împlinit 18 ani, mama a avut sentimentul că eu nu sunt feminină. Şi îi părea foarte rău, pentru că ea a fost extrem de feminină. Era o femeie înaltă, şatenă, cu gropiţe în obraji, ochi căprui, mai subţire ca mine, cu un bust mai mic, picioare foarte frumoase. O femeie care a fost Regina balurilor în Basarabia, o persoană fină, cu înclinaţii spre broderie şi dantele, spre lucruri deosebite. Până noaptea târziu îmi croia rochiţe plisate, într-o vreme când numai doamnele se îmbrăcau astfel. Se străduia să mă facă o fetiţă drăguţă, să mă pieptene frumos; însă acest lucru era greu de realizat, deoarece eu veneam cu rochia sfâşiată, pentru că săream gardul. Odată, mama m-a tuns scurt, pentru că eu nu ştiam să mă pieptăn şi nu-i plăcea că sunt dezordonată.“

Din păcate, vine războiul din 1940, care schimbă totul. Tatăl fetiţei este luat şi deportat în Siberia, la Vladivostok, sub acuzaţia de a fi intelectual, director de şcoală şi ofiţer român în rezervă. Sovieticii încercau astfel să rusifice Basarabia total şi să demonstreze peste zeci de ani că este un ţinut rusesc.

Stela avea să-şi revadă tatăl abia după 18 ani de la acea noapte de coşmar. (…)

Momentul întâlnirii dintre tată şi fiică după atâţia ani a fost unul emoţionant şi cu totul special. O las pe Stela să povestească. „Eu m-am dus în Basarabia, la bunica şi rudele mele, înscriindu-mă într-o excursie ONT. A plecat întâi mama, apoi eu, la Moscova. Trenul urma să oprească şi în gara Chişinău la întoarcere, două zile. Eu o întrebasem pe mama: <Mamă, dar eu cum o să-l cunosc?> La care, ea mi-a răspuns: <Ei, ai să-l cunoşti, că-i tata>. Sigur că noi aveam nişte fotografii ale lui din tinereţe, dar, când a plecat, tata era un domn grăsuţ, iar în Gara Chişinău, deşi l-am recunoscut imediat, era slab şi zbârcit la faţă. A fost un bărbat voinic, frumos, zvelt, cu părul alb, des, dar probabil că acei ani în Siberia, în frig, la -50 de grade Celsius şi fără hrană… Mi-a spus mai apoi că i-au dus la tăiat copaci, le-au dat topoare şi conserve, i-au aşezat pe zăpadă şi le-au ordonat: <Faceţi-vă barăci!>. Şi-au dormit în jurul focului până au reuşit să-şi înalţe barăcile. Aşa au trăit în Siberia 10 ani şi apoi 8 ani lângă Marea Caspică, cu domiciliul forţat, la construcţii. Au fost mii de drame. Puţini au fost cei care au rezistat. Cum bine scria un poet basarabean: <Pământul Siberiei este pavat cu oase de moldoveni>. Au murit 90% dintre ei. Au plecat 50.000 în lagărul unde a fost tata şi s-au întors doar 5 000! Până reuşeau să-şi facă barăcile se omorau între ei, pentru că cei care nu ajungeau să stea aproape de focuri, îngheţau pe margine. Şi atunci îşi croiau drum cu cuţitul până la foc. A fost îngrozitor! La început, el nu putea povesti ce i s-a întâmplat acolo şi eu l-am rugat să-şi scrie amintirile. În 2000 a murit. Dar nu am reuşit încă să-i citesc memoriile. Au fost drame imense, psihice şi sufleteşti. Mulţi s-au sinucis sau au înnebunit. Să-ţi mai spun ceva. Eu ştiam că tata avea ochii căprui când a plecat. Când s-a întors, ochii lui erau gri-albaştri. Ceva s-a întâmplat acolo. Probabil condiţiile în care au trăit, hrana consumată, nu ştiu… L-am întrebat de ce ochii lui şi-au schimbat culoarea. Mi-a spus: <De atâta plâns>.

E un noroc că m-am născut, un dar de la Dumnezeu

În ’44, tânăra mamă lasă în urmă toată agoniseala, ia doar o ladă de lucruri şi se refugiază de urgenţă împreună cu fetiţa ei în România, în urma unui apel al mareşalului Antonescu, care cerea românilor din zona de ocupaţie rusească să treacă în Moldova în 24 de ore. Au pornit atunci într-o călătorie lungă, de coşmar, în vagoane de tren descoperite, alături de răniţi şi refugiaţi. Era iarnă, ningea şi nu aveau, ca să se acopere, decât o plapumă de acasă. Pe la mijlocul lui februarie au ajuns lângă Sibiu, în satul Slimnic, de lângă Chişinău, până la Piatra Olt. Stela priveşte acum în urmă la copilul de numai 9 ani care a îndurat frigul iernii timp de două săptămâni fără să se plângă, şi îmi spune că nu regretă nici o clipă faptul că s-a născut în Basarabia. „Şi, în general, cred că e un noroc că m-am născut, e un dar de la Dumnezeu. Când aud pe cineva că blestemă viaţa, mie nu-mi face plăcere.“ (…)

Mama m-a condus spre o anumită gândire în privinţa vieţii

Prezenţa mamei i-a ocrotit în continuare copilăria şi adolescenţa, ajutând-o să nu simtă sărăcia şi nesiguranţa în care trăiau. Schimbarile bruşte intervenite în viaţa lor, care în mod obişnuit îi descumpănesc pe oameni şi îi împiedică să îşi urmeze visurile, pe Stela nu au reuşit să o bulverseze. „Eu nu mi-am pierdut speranţa şi visul. Am avut un imens ajutor în atitudinea mamei. (…) Ea a fost cea care m-a condus spre o anumită gândire în privinţa vieţii.“ (…)

Această femeie extraordinară, care a avut curajul să înceapă o viaţă nouă la 31 de ani, în altă ţară, alături de nişte oameni care nu au privit-o de la început cu simpatie, i-a transmis Stelei dorinţa de a răzbate, de a face o mulţime de lucurui într-o zi. Fiind singurul părinte, Valentina Popescu trebuia să le facă pe toate – cosea, gătea, săpa grădina, cultiva. „Nu am văzut-o pe mama niciodată stând la o cafea cu cineva, aşa, degeaba“, îmi spune admirativ Stela. De aici, şi nevoia fiicei sale de a trece mereu la acţiune: „Mereu am senzaţia că totul trebuie făcut azi, nu pot să amân nimic pe a doua zi. O nelinişte permanentă că lucrurile trebuie puse la punct şi nu abandonate. “

Eu am muncit cu mine tot timpul, de mică am realizat o mie de lucruri

Aflu că nu i-a plăcut să facă confidenţe nimănui, nici în adolescenţă, nici mai târziu, şi nu pot să nu mă gândesc încă o dată la mama ei şi la felul în care aceasta a trecut prin încercările vieţii. Nu s-a plâns nimănui şi a căutat să depăşească momentele grele muncind – rezolvând problemele casnice sau ocupându-se de educaţia fiicei sale. După atâţia ani de zile, Stela recunoaşte că munca a fost şi pentru ea remediul cel mai eficient. „Eu am muncit cu mine tot timpul. N-am suferit foarte mult nici din dragoste şi nu am simţit dorinţa să mă destănui cuiva sau să scriu scrisori. Am fost foarte preocupată, am trăit într-o agitaţie permanentă, încă de când eram copil. De mică, am realizat o mie de lucruri. (…) Eu aş sfătui mamele să nu-şi impună punctul de vedere asupra carierei copiilor lor, să îi educe pe mai multe planuri, aşa cum a încercat mama mea.“

Am avut o perseverenţă extraordinară în ceea ce îmi propuneam

Stela a citit Istoria artelor plastice la 14 ani, când a început să deseneze şi să fie apreciată pentru desenele ei. A citit din plăcere, nu forţat, iar acest lucru a ajutat-o enorm în felul ei de a comunica, de a se exprima şi de a înţelege repede ceea ce se petrecea în jurul ei. Citea orice găsea. „Citisem Dumas integral“ îmi spune zâmbind, „am ajuns la un moment dat la Biblioteca Centrală şi am mai cerut un Dumas. Mi s-a spus că nu mai au decât „Fiica regentului”, dar în chirilice. Atunci, am luat cartea şi am citit-o în alfabet chirilic! Am avut o nebunie a cititului şi o perseverenţă extraordinară în ceea ce îmi propuneam.“

În viaţa şi în cariera mea, şansa a avut un rol decisiv

Drumul până la teatru a fost lung şi spinos. Totul a început în perioada anilor de liceu, când a luat fiinţă Şcoala Populară de Artă, cu Clasă de actorie. Stela, care mai dansa şi mai cânta pe la coruri, nu a stat pe gânduri şi s-a înscris imediat. Astfel, a avut posibilitatea să vadă gratuit toate spectacolele de teatru puse în scenă la Braşov, descoperind teatrul, de care s-a îndrăgostit iremediabil. (…)

La finalizarea studiilor liceale, în anul 1954, la această Şcoală Populară de Artă a venit o Comisie care căuta talente în provincie, absolvenţi ai Şcolilor populare de artă, care aspirau să facă teatru şi film. Stela susţine acum examen de admitere, cu brio, la secţiunea „Cinematografie”. În acelaşi an, la dorinţa mamei, susţine un alt examen la Bucureşti, la Facultatea de Drept. În secret, încurajată de succesul recent obţinut, ea se înscrie şi la Institutul de Cinematografie. Când a ajuns acasă, a aflat că nu reuşise la Drept. Un eşec a fost şi rezultatul de la Cinematografie. Stela se amuză copios de momentele de atunci: „Cu lacrimi în ochi îmi aminteam de cuvintele pe care mama (eu elevă fiind) mi  le spunea, oftând adânc: <Vai dragă, parcă eşti mereu smulsă de gâşte!> – zicea ea privind la uniforma mea în dezordine şi la ciuful rebel. <Dar nu-i nimic, dai la Silvicultură, te duci în pădure, printre copaci şi nimeni n-o să te aleagă!>“

La probele teoretice Stela a fost foarte bună, dar nu şi la cea practică. Conform metodei pedagogice de atunci, pe care Stela o consideră foarte bună şi aplicabilă şi în vremurile de acum, la facultăţile de artă, dacă erai foarte pregătit la teorie şi nu reuşeai la proba practică, ţi se oferea posibilitatea să intri la altă facultate fără examen. Evident, nu se mai găseau locuri libere pe-atunci decât la Institutul „Maxim Gorki”, Facultatea de Limba Rusă.

A urmat timp de un an de zile cursurile acestei instituţii. A învăţat limba rusă (părinţii ei, în Basarabia, nu vorbiseră niciodată ruseşte), a descoperit că este o limbă foarte frumoasă şi bogată. Îşi aminteşte că învăţase „Luceafărul” integral în limba rusă.

Atunci când crezi într-un vis trebuie să rişti

În 1956, după un an de colaborare cu ansamblul teatral al Ministerului de Interne, Stela susţine din nou examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti. O rog să insiste asupra acestui moment. Acum avea experienţa publicului, învăţase să joace alături de actori adevăraţi. Şi totuşi, nu se temea de un alt eşec? „De regulă, în viaţă“, îmi răspunde Stela, „nu eşuăm din cauza marilor noastre probleme, ci din pricina scopurilor mici“. Aflu că nu s-a gândit nici o clipă la eşec. A refuzat acest lucru. Şi a reuşit să câştige concursul. Pentru că, afirmă actriţa, „atunci când crezi într-un vis trebuie să rişti, mai ales în profesiile care nu depind numai de tine. Dacă ai harul necesar, nu poţi să ştii niciodată cum se întâlneşte pe viitor talentul cu munca şi perseverenţa, dezvoltarea ta fizică şi psihică, cu geniul regizorului cu care vei colabora, etc. E o profesie cu multe necunoscute. Un copil care are talent şi este încurajat în acest sens, trebuie să persevereze, dar nu la infinit. E păcat de copiii inteligenţi, care ştiu carte şi încearcă de 10 ori la o facultate la care se vede că nu au şanse. În viaţă, trebuie la un moment dat să nu pierzi vremea, să te trezeşti la realitate! Dacă nici după a treia încercare nu ai reuşit, gata, orientează-te către altceva! Poţi să păstrezi lucrul acesta ca pe un hobby. Apoi, dacă ai terminat o facultate de teatru şi ai intrat „în pâine“ cum se spune, trebuie să perseverezi, să ştii să alegi, trebuie să refuzi (dacă se poate) ceea ce nu-ţi convine, să joci indiferent cât de mic sau de mare este rolul şi să fii foarte disciplinat“.

Eu nu m-am iubit pe mine în teatru, ci am iubit teatrul!

Îmi spune că nu simte anii pe care-i are. Şi-a adorat profesia şi are o satisfacţie fantastică practicând-o. „Eu am convingerea că harul pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, artiştilor, are cu adevărat valoare doar dacă îl punem în folosul celorlalţi, dacă el poate stârni un zâmbet, o clipă de bucurie, o mângâiere, un gând bun spectatorilor. Asta ne dă nouă puterea de a merge mai departe. Eu nu m-am iubit pe mine în teatru, ci am iubit teatrul, pentru că e folositor oamenilor şi îmi dă sentimentul că sunt necesară.“

(…) Stela se bucură când oamenii o recunosc pe stradă şi se oprresc să vorbească cu ea. (…) Însă nu toţi actorii au această dorinţă de a stabili relaţii cu oamenii în afara actului artistic. „E o chestiune de fire“, comentează Stela. „Sunt unii care se închid în ei după spectacol şi nu le place să aibă contact cu publicul, se sperie. Probabil că au un soi de sensibilitate specială, ei se deschid doar pe scenă ca un nufăr, îşi pun sufletul pe tavă (pentru că în această meserie lucrezi cu propriul tău suflet). Dar pe mine, în genul de teatru pe care l-am făcut eu şi în felul meu de a fi, m-a ajutat foarte mult să comunic cu oamenii. În plus, mi-a dat bucurie, satisfacţie. Eu, fără legătura cu oamenii şi cu publicul, nu aş fi fericită. Nu aş avea satisfacţia datoriei împlinite“.

Măsura este cel mai important lucru în toate profesiile

O provoc să vorbească despre Revistă, ca modalitate de expresie artistică, Stela îmi mărturiseşte mâhnită: „În ciuda tuturor proastelor impresii despre ea, este un gen teatral foarte complicat şi greu de susţinut. Sigur, la noi nu se împlineşte la performanţa necesară, cum se realizează de pildă pe Broadway. Până la venirea comuniştilor, marii actori de teatru jucau la Revistă, se simţeau onoraţi să joace aici, de pildă, Aurel Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Aurel Munteanu. După 1944, situaţia s-a schimbat, Revista nu a mai fost susţinută financiar de către stat, dar ea avea nevoie de finanţe pentru a exista. Astfel, a scăzut audienţa, actorii s-au îndreptat spre celelalte teatre, fiind ceva mai bine plătiţi. Apoi, nu a mai fost voie să faci comedie adevărată, trebuia să critici chelneriţa, manichiurista, etc., nu să loveşti în cei „de sus“, ca pe vremea lui Tănase.“

Fetiţo, tu eşti mai bună decât Mia Apostolescu!

În dorinţa de a se perfecţiona şi de a-şi completa talentul cu informaţii în domeniu, Stela a cercetat perioada de aur a teatrului, cine au fost marii producători de Revistă, în ce a constat calitatea muncii lor, etc. L-a întrebat astfel pe Nicuşor Constantinescu, un vechi şi recunoscut regizor al spectacolelor de Revistă, cum era Mia Apostolescu. Despre această artistă, Stela ştia doar că fusese una din marile vedete, pe care nu o mai cunoştea lumea deloc, doar cei foarte bătrâni. Producătorul Nicuşor Constantinescu i-a spus: „Fetiţo, Mia Apostolescu a fost foarte bună. Dar tu eşti mai bună decât ea. Mia nu ar fi jucat şi dramă şi comedie aşa cum realizezi tu!“

Era nebunie la Boema!

Era nebunie la Boema: O sală de 1000 de locuri n-avea niciodată sub 1200 de spectatori! Erau foarte mulţi oameni în picioare. Era lumea înnebunită, stăteau oamenii la rând pentru bilete.

„Am avut la un moment dat, spune Stela, un număr de travesti cu Napoleon şi Josefina. Era clar că îi prezentam pe Ceauşescu şi Elena. În acea perioadă mi-am dat seama cât de inteligent este publicul românesc. Pe mine mă surprinde faptul că astăzi el râde la nişte imbecilităţi. Publicul  nostru pricepea tot: îi spuneai oaie şi el înţelegea că nu e brânză! Era fantastic! Adică spuneai un lucru şi el remarca exact ce trebuie. Pesemne că nemulţumirea îi determina să gândească pe oameni. Erau extraordinari“.

Aflu care au fost consecinţele negative ale deciziilor cabinetului 2 în viaţa artistică românească. La un moment dat, într-un cerc mai intim, Elena Ceauşescu l-a şi întrebat, intrigată, pe unul dintre apropiaţii ei din CC: <Tu ce faci acolo? Am auzit că Popeasca aia atacă regimul la „Boema“!>. Soţia „marelui conducător“, îmi spune Stela, „era o femeie foarte dificilă, suspicioasă, închisă, care suferea de complexe. Principalul ei duşman erau femeile. La ordinul ei, Violeta Andrei a fost eliminată din Programele Televiziunii, Janina Matei a fost alungată din ţară, Daniela Crăsnaru interzisă ca poet. Cât despre Marina Voica… Coana Leana l-a sunat pe Tudor Vornicu, zicându-i: <Ce caută rusoaica aia la televizor? Nu vedeţi că de atâţia ani n-a învăţat încă româneşte?>. Marina a fost nevoită să dispară vreo doi ani de pe micul ecran. A fost programată foarte rar şi numai la ore târzii, la radio.

Şi totuşi, în acei ani ai întunericului comunist, Stela a ajuns să Paris, unde era prima pe afiş.(…) „Şansa mea a constat în venirea lui Coquatrix în ţările de Sud-Est ale Europei, susţinut fiind de Partidul Comunist din Franţa, în vederea realizării unor cercetări în privinţa teatrului din această regiune. A văzut şi un spectacol al nostru care i-a plăcut şi, apoi, ne-a invitat să jucăm în Franţa“.

Partenerul ei era celebrul, pe atunci, Mircea Crişan. Stela priveşte în urmă cu aceeaşi corectitudine şi colegialitate care au caracterizat-o toată viaţa: „De fapt, Mircea ar fi trebuit să fie primul pe afiş, dacă vorbim de vedete: Mircea Crişan era o celebritate! Dar, la Paris femeia contează foarte mult şi de aceea m-au scris pe mine prima pe afiş. Îmi aduc aminte, Dinu Săraru fusese atunci la Paris într-o excursie şi, când s-a întâlnit apoi cu mine în Bucureşti, pe stradă, mi-a zis uluit: <Mă Stela, ştii că am fost la Paris şi am văzut că erai prima pe afiş la Olympia?>“

Când a revenit în ţară, experienţa căpătată în Franţa i-a prins foarte bine: pentru acelaşi spectacol, susţinut la Sala Palatului, au venit să o vadă 5 000 de oameni, deşi spaţiul nu permitea intrarea decât a vreo 3 000- 4 000 de oameni. A fost o mândrie pentru români faptul că o trupă românească de actori a jucat 45 de zile la Paris seară de seară. Aceste realizări teatrale româneşti contau enorm pentru publicul din ţară.

Doi ani mai târziu, Stela realizează un nou spectacol, cu care îi încântă iarăşi pe parizieni, tot timp de 45 de zile. Evident, primeşte şi propuneri de stabilire definitivă în Franţa. „Aveam nişte cunoştinţe acolo, stabilite de multă vreme, dintre care era şi un regizor de-al nostru, ce lucrase mult timp în radio, şi al cărui copil era jurnalist la revista <Vogue>. Mi-au spus cu toţii: <Rămâi aici, găsim noi ceva, îţi facem o imagine, tu cânţi, se poate realiza acest lucru foarte repede>. Tot la Paris, aveam un prieten foarte bun, pe nume Mitică Metta, care ulterior s-a prăpădit, Dumnezeu să-l ierte, şi care, la fel, mi-a spus: <Comedia franceză la ora actuală n-are o subretă foarte bună, tu ai avea şanse mari la Paris!>. Mai ales că eu am uşurinţă la limbi străine, eu am învăţat franceza din clasa I de liceu, şi atunci mi-era mult mai uşor, aveam deci posibilitatea să învăţ repede să joc teatru în limba franceză. Dar n-am putut să o părăsesc pe mama, acesta a fost motivul principal. Pe de altă parte, eram foarte tânără şi n-aveam încă această conştiinţă a valorii pe care o reprezint în România, deşi eram vedetă la televiziune de 9 ani de zile. Cert este faptul că perspectiva Parisului nu m-a tentat. De felul meu, când mă duc în străinătate îmi place foarte mult să joc, dar după trei săptămâni vreau să mă întorc acasă, am o uşoară senzaţie de umilinţă. Pe de o parte, este foarte greu să ajungi la nivelul la care sunt cei de acolo, chiar fără studii superioare; parcă nu mă simt aşa de bine dacă acolo cineva fără meserie sau cu o meserie sub nivelul meu o duce foarte bine şi e foarte degajat şi lejer în manifestările sale. Eu nu pot să-mi permit asta. Nu am rămas la Paris, pentru că nu mai puteam să renunţ la profesie, iar acolo nu cred că mă realizam ca actor. Poate încercam, dar nu cred că reuşeam să fiu actriţă la nivelul la care am ajuns aici. E foarte greu în străinătate, să ştii, nu e aşa de simplu; e important, mai ales în teatru, să te naşti acolo. Iar în film se pătrunde greu, e o cetate filmul, e o industrie acolo, să nu-ţi închipui chiar aşa, că te ia de pe stradă. (Mai se întâmplă şi cazuri rare, de acest gen, dar acestea sunt întâmplări romantice). Ca să realizezi această profesie, trebuie să joci mai ales în ţara în care te-ai născut, pentru că numai aşa poţi să simţi publicul, limbajul, emoţia necesară. Astfel, totul vine firesc“.

Câteva gânduri ale Stelei Popescu

Teatrul porneşte din interiorul tau. Este o minune

Eşecul tău devine un succes atunci când îţi observi greşelile şi eşti dispus să te schimbi.

Am debutat in film în vremuri tragice

Trebuie să ai curajul să porneşti, să alegi, să rişti

Felul nostru de a gândi este o şansă în viaţă

Trebuie să te însoţeşti cu oameni care îţi transmit gânduri pozitive şi entuziasm, care te motivează

La mine prietenul ramane în suflet, chiar dacă nu l-am văzut 10 ani

Transparenţa în relaţiile umane mi se pare calea cea mai uşoară de a trăi

Oamenii trăiesc inedit până la 30 de ani

Asta se cheamă să te ajute Dumnezeu: Să iţi dea puterea să înţelegi momentul în care te afli şi puterea să acţionezi!

Relaţia mea cu Puişor a fost dincolo de dragoste

Un om simplu are un miliard de lucruri de făcut în viaţă

Intelectualul român nu e un luptător

Am spus <Sunt Stela Popescu> şi am fost fericită să semnez aşa pentru români!

Mi-a dat atâta bucurie această profesie, încât eu n-am fost niciodată obosită

Atitudinile noastre ne croiesc drumul în viaţă

Eu nu pot trăi dacă cei din jurul meu nu sunt mulţumiţi

Nimic nu e mai trist decât boala şi moartea

Aş fi fericită să slujesc crezul profesiei mele până în ultima clipă

„De unul singur, ceea ce construieşti nu-i atât de solid, n-are valoarea pe care o are un lucru consolidat de doi: femeie şi bărbat. Cred că trebuie să facem cu toţii ceva, pentru a nu mai exista această nenorocire, care se petrece la ora actuală: pe mine mă impresionează teribil violenţa în familie, îi văd cum se iubesc şi după aceea se urăsc. Dar, oameni buni, nu staţi împreună dacă vă urâţi! Găsiţi-vă perechea, pentru Dumnezeu! Sau, faceţi eforturi de la început să transformaţi dragostea voastră în ceva frumos! Sigur, ea nu mai este ca la 20 de ani şi nici ca în primele şase luni, e firesc şi natural ca, la un moment dat, lucrurile să evolueze altfel. Societatea românească nu a găsit încă soluţiile prin care oamenii să fie realmente ajutaţi. Eu văd cum se luptă americanii pentru a păstra familia, pentru a-i împăca pe cei despărţiţi. Deci, există societăţi democratice, în care acest proiect se poate realiza. Pe viitor, poate şi la noi, când oamenii vor începe să aibă interese economice comune mai importante, când averea va deveni un lucru de valoare, trudit, la care nu se poate renunţa uşor; atunci copiii din familie vor fi învăţaţi cum trebuie să păstreze mai departe ceea ce au construit părinţii lor. Eu consider că, actualmente, dezmembrarea aceasta familială, este tot o nenorocire creată de comunism, care a încurajat delaţiunea în sânul familiei şi a dus la dispariţia respectului dintre oameni.“

Cum se vedea Stela pe ea însăşi, după un lung şir de încercări, bucurii, tristeţi, împliniri în viaţă? Care era mesajul ei către noi toţi? „Sunt o femeie normală care iubeşte oamenii. Mă consider cel mai obişnuit om din lume. Viaţa merge înainte. E grea, frumoasă şi trebuie să profităm de ea. Viaţa este darul unic de la Dumnezeu şi, oricât de dificilă ar fi, trebuie să o trăim şi să încercăm a ne bucura de ea. Să încercăm să fim cât mai mult timp alături de cei dragi, pentru a profita împreună de această minunăţie care este viaţa. E singura minune adevărată a lumii. Bucuraţi-vă de ea, treceţi peste necazuri şi nu uitaţi că mâine s-ar putea să fie mai bine!“.

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

11
/12
/17

"Star Wars: The Last Jedi", cel de-al 8-lea episod al francizei Star Wars a avut premieră mondială la Los Angeles. La 40 de ani de la lansarea primului film al seriei, specialiștii estimează încasări de 220 milioane dolari pentru "Star Wars: The Last Jedi", în primul weekend de proiecții în cinematografele din Statele Unite.

07
/12
/17

Astra Film Festival, Sibiu pregătește cea de-a XXV-a ediţie, care se va desfăşura în perioada 15-21 octombrie 2018, la Sibiu. Pe 5 decembrie 2017, au început înscrierile de filme - regizori, producători şi distribuitori de filme din toată lumea îşi pot înscrie cele mai recente producţii de film documentar cu termen limită până pe 5 martie 2018.

06
/12
/17

Unul dintre cele mai prețioase momente dintr-un film, din punctul de vedere al unui spectator, este acela când un nou personaj își face apariția în lumea actoriei, pe marele ecran. Un personaj care pare să fi ieșit de nicăieri și să graviteze instantaneu spre măreție. Daniela Vega, femeia fantastică, personajul principal în jurul căruia se învârte acțiunea noului film al regizorului Sebastían Lelio, este o astfel de actriță.

06
/12
/17

Ziarul Metropolis vă prezintă cele mai bune documentare de autor al anului, alese, pentru tradiţionalul top, dintre cele lansate în cinematografe sau prezentate în festivaluri şi pe platforme online.

03
/12
/17

ANCHETĂ Vă prezentăm cinci dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari - scurtmetrajele lor stau deja mărturie - să tot auzim de ei în anii următori: Octav Chelaru, Ana-Maria Comănescu, Ruxandra Ghiţescu, Roxana Stroe şi Andrei Tănase.

01
/12
/17

CRONICĂ DE FILM Intrat în cinematografe de 1 decembrie, „Mariţa”, de Cristi Iftime, este cel mai reuşit debut românesc lansat în 2017 în săli. Un film despre stările şi emoţiile pe care le declanşează atmosfera unică dintr-o familie, fie una chiar şi destrămată şi reunită doar pentru o seară de Crăciun.

01
/12
/17

„Probabil că sunt încet. Nu de mult m-a călcat o maşină care era împinsă de doi oameni" sau "Cred în sex şi moarte. Ambele sunt experienţe de care ai parte o singură dată în viaţă" - Woody Allen. Controversatul şi fascinantul cineast, prototipul intelectualului nevrozat, a împlinit 82 de ani.

30
/11
/17

Lungmetrajul "The Post", regizat de Steven Spielberg, cu Tom Hanks și Meryl Streep în rolurile principale, a devenit unul dintre favoriții actualului sezon al premiilor cinematografice americane, după ce a fost desemnat marți seară cel mai bun film al anului 2017 de National Board of Review, o prestigioasă asociație de cineaști și producători de film, ce a fost înființată în 1909

30
/11
/17

A 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Studențesc CineMAiubit, manifestare devenită o tradiție a UNATC 'I.L.Caragiale' și a României, va debuta pe 5 decembrie, la Sala ATELIER din cadrul UNATC București, str. Matei Voievod 75-77.

30
/11
/17

CRONICA de FILM - lungmetrajul Rodin, în regia lui Jacques Doillon.  Ediția din acest an a Festivalului Filmului Francez s-a încheiat cu lungmetrajul Rodin, în regia lui Jacques Doillon. Probă de maturitate a celei de a 21-a ediții a Festivalului, dar mai ales a școlii de film francez, Rodin aduce un omagiu legendarului sculptor de la a cărui moarte se împlinesc 100 de ani.

Page 1 of 19012345...102030...Last »