CRONICĂ DE TEATRU „Pijamale“ nu e un spectacol care să te atragă prin cine ştie ce profunzimi ale textului, prin rafinamente actoriceşti sau printr-o creaţie regizorală memorabilă. Şi nici nu cred că-şi propune asta. În schimb, te îmbie cu un şir de situaţii amuzante, jucate relaxat şi coerent, care se transformă în aproape două ore de voie bună, fără pauză (şi fără să-i simţi lipsa). Spectacolul se joacă în seara aceasta, la Teatrul Metropolis.
Un articol de Adina Scorţescu|31 mai 2013
CRONICĂ DE TEATRU „Pijamale“ nu e un spectacol care să te atragă prin cine știe ce profunzimi ale textului, prin rafinamente actoricești sau printr-o creație regizorală memorabilă. Și nici nu cred că-și propune asta. În schimb, te îmbie cu un șir de situații amuzante, jucate relaxat și coerent, care se transformă în aproape două ore de voie bună, fără pauză (și fără să-i simți lipsa). Spectacolul se joacă în seara aceasta, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis.
Într-o casă înstărită dintr-un orășel de provincie (Deauville), soțul și soția își încep ziua. El – un domn respectabil, cu barbă, costum și întâlniri de afaceri. Ea – înaltă, frumoasă și mai tânără decât el. E de ajuns să-ți arunci o privire (familiarizată cu limba franceză) pe foaia-program ca să-ți poți imagina firul acțiunii: printre protagoniști se numără familia Chauvinet („chauvin“ înseamnă „șovin“), Leonard Joli Joli („drăguțul“), Claudine Amour și inspectorul Legrand (un fel de „ăl mai tare din parcare“).
După primele schimburi de replici, poți deja anticipa ce urmează să se întâmple, cu șanse minime de a o da în bară: „Dacă un soț își înșală soția primul, nu pare un idiot când ea îl înșală pe urmă“ îi spune Chauvinet lui Joli Joli; „Să ai o plângere oricât de mică, să-mi fac și eu meseria…“ îi mărturisește inspectorul Legrand cameristei Claudine (visând la o ieșire la pensie „cu surle și trâmbițe“, în timp ce ea îi povestește despre dorința de a ajunge o damă de companie cu renume). Urmează o serie de neînțelegeri, insinuări, iscodeli, flirturi, ba chiar și revelații, toate jucate într-un decor realist (și învechit; la propriu – patina timpului a tăiat vizibil umbrela de deasupra scenei).
O comedie spumoasă? Depinde…
Dacă expresia „comedie spumoasă“ se referă la reacția publicului, probabil că „Pijamale“ ar intra în categoria asta de spectacole (la finalul serii, o prietenă mi-a spus satisfăcută „De mult n-am mai râs atâta!“). Dar dacă ea face trimitere mai degrabă la o anumită capacitate a piesei de a-și menține zvâcul până la final, așa cum un vin spumant de calitate își păstrează bulele o bună bucată de timp, atunci „Pijamale“ rămâne la nivelul de comedie ușoară; poate chiar simpatică.
Din cauza ritmului constant, fără variații mari, acțiunea începe să se fâsâie, în ciuda elementelor-surpriză din text și a jocului energic al actorilor. Silviu Biriș, amuzant de la început până la sfârșit, cade în caricatura unui poet visător și homosexual. Nici fervoarea sexuală a Ancăi Sigartău nu e foarte convingătoare; în schimb, Adrian Titieni și Monica Davidescu creează niște personaje echilibrate (și merită să-l vezi pe sobrul Titieni într-un rol neobișnuit de „light“).
INFO:
Teatrul Metropolis
Pijamale
(după Pajama Tops de Mawby Green și Ed Feilbert)
regia: Emanuel Pârvu; scenografia: Bogdan Spătaru;
cu: Adrian Titieni, Monica Davidescu, Anca Sigartău, Silviu Biriș, Romeo Pop, Emanuel Pârvu, Alexandra Velniciuc
