CRONICĂ DE FILM Până la spectacolul şi, acum, filmul “Taximetrişti”, Bogdan Theodor Olteanu avea ca protagoniste tinere din lumea artistico-progresistă din Bucureşti, pe care o cunoaşte foarte bine.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 ianuarie 2023
Cu “Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă” şi “Mia îşi ratează răzbunarea”, primele sale două lungmetraje, dar şi cu spectacolele independente puse în scenă în Bucureşti (în special la Apollo 111), BTO (aşa cum e cunoscut în lumea teatrului şi a filmului) şi-a făcut un program artistic tot mai clar conturat, de cronicar devotat şi atent al micilor sau marilor drame sentimentale ale tineretului urban.
Şi ce personaj poate fi mai reprezentativ pentru această generaţie tânără şi dezinvoltă (mai atentă la drepturile sale, dar cu aceleaşi nelinişti dintotdeauna), dacă nu Mia, care vrea să se filmeze făcând sex cu bărbaţi pentru a se răzbuna pe iubitul care i-a dat o palmă, gest “inacceptabil”?
În “Taximetrişti” (al cărui scenariu e scris împreună cu Adrian Nicolae, pe baza piesei iniţiale a celor doi), al treilea său film realizat în regim independent (adică fără sprijin de la Centrul Naţional al Cinematografiei), Olteanu schimbă perspectiva şi stilul, însă nu şi direcţia (şi nici distribuţia, formată în mare parte din actori cu care lucrează mereu).
Tinerii care fac live-uri pe Instagram, îşi petrec nopţile în Control sau îşi caută iubiţii de acelaşi sex pe la petrecerile din oraş devin personaje secundare (pasageri pe bancheta din spate), iar prim-planul e ocupat de doi taximetrişti.
Poate că acum, când s-a dovedit că e posibilă coabitarea între taximetrişti şi uberişti (pentru că, în fond, niciunii nu sunt doar răi sau doar buni, iar în Bucureşti coexistă mai multe categorii sociale), comportamentul taximetriştilor nu mai e o mare temă de discuţie (el a fost acum câţiva ani, atunci când au intrat Uber şi Bolt pe piaţă şi de când datează şi ideile dezvoltate în piesă şi mai apoi în scenariu). Însă chestiunea nu a dispărut din peisajul bucureştean – de exemplu, numai nou-veniţii, străinii sau naivii ar mai putea avea inconştienţa să se urce în taxiurile-pirat parcate în faţa Gării de Nord.
BTO propune un exerciţiu de imaginaţie şi de înţelegere pe care l-am cam uitat (pentru că, nu-i aşa, şoferii de Bolt şi Uber nu trebuie, în principiu, să vorbească neîntrebaţi cu clienţiii atenţi oricum mai mult la telefon): poate că şoferii ăia de taxi vorbăreţi şi cu idei dubioase (un eufemism pentru homofobie sau teorii ale conspiraţiei), pe care nu ezită să şi le exprime colorat, au propriile drame acasă.
Simplu şi previzibil, dar suficient pentru o nouă dare de seamă despre problemele unei generaţii (de data asta, cea de 35-40 de ani). Pentru că nu suntem în America şi nici în anii `70, şoferul nostru de taxi nu duce cu el trauma unui război pe care decadenţa oraşului o amplifică până la nebunia crimei.
La noi, taximetristul fie e lăudăros cu performanţele sale sexuale, dar tocmai a fost părăsit de iubită, se chinuie să strângă câteva sute de euro ca să-şi ducă mama într-o excursie la Vatican şi e pus cu botul pe labe de iubita unui interlop, fie e blând şi bun până la exasperare şi nu înţelege de ce partenera de viaţă vrea să se despartă de el.
Ce e ofertant la filmele cu taximetrişti e că, odată ce portiera din spate se deschide şi urcă un nou client, totul e posibil: interiorul intim al maşinii poate deveni, pe rând, confesional, cabinet de terapie, câmp de luptă între mentalităţi şi clase sociale sau simplu loc de observare a comportamentului uman.
BTO a înţeles asta, însă ideea nu e fructificată până la capăt. Potenţialul ei e sacrificat la jumătate pe altarul acestui amestec asumat de dramă camuflată în comedie şi de film popular cu pretenţii de cinema înalt.
Aşa se face că personajele secundare care se perindă, în noaptea bucureşteană, prin maşinile celor doi taximetrişti jucaţi de Alexandru Ion şi Rolando Matsangos nu sunt oameni vii, în carne şi oase, ci tipologii alese să reprezinte diferite categorii din Bucureştiul (şi România) acestor ani (şi să ne poarte, atât cât permite o interacţiune de câteva minute, prin teme de discuţie sociale, politice sau despre viaţa de cuplu, care rămân astfel doar bifate).
Iar dialogurile sunt scrise exclusiv cu gândul la efectul lor comic imediat asupra spectatorului – ni se adresează direct.
În plus, pentru un film despre poveştile care circulă liber pe străzile Bucureştiului şi doar aşteaptă să fie ascultate, oraşul e ca şi inexistent (şi cât mi-ar fi plăcut să-l văd, să-l simt şi să-l aud, pentru că oraşul ne defineşte într-o mare măsură felul de a fi).
Atunci când nu e doar un fundal flu imperceptibil prin geamurile maşinii, Bucureştiul e prezent doar cu câte un colţ de clădire, de stradă sau de parcare (şi nici acela folosit întotdeauna conform geografiei sale reale, de exemplu în scena de la Casa Presei, transformată în supermarket).
Evident, asta vine din opţiunea stilistică originară: gata cu observarea personajelor în planuri secvenţă, eventual din spate, şi din poziţia unui spectator care e martor implicat în forfota realităţii şi a cărui privire dictează mişcarea de cameră.
Pentru ca replicile să nu-şi rateze ţinta, era nevoie de dispozitivul plan-contraplan în care efectele vorbelor unui personaj se văd imediat pe chipul celui care le încasează. Eficienţă, poate, însă nu şi inventivitate. Iar senzaţia de artificialitate e accentuată şi de culorile puternice şi de coloana sonoră aproape epurată de sunete ambientale.
Sigur, există şi câteva evadări, abateri de la normă, când forţa aparent de necontrolat a unui alt fel de cinema se infiltrează surprinzător şi tulburător: secvenţele cu cuplul jucat de Rolando Matsangos şi Victoria Raileanu (nu întâmplător, singurele momente unde sunt permise lungimi de mai multe secunde cu cei doi în acelaşi cadru). Poate că e suficient pentru o singură noapte.
