INTERVIU Scenaristul şi regizorul Bogdan Theodor Olteanu vorbeşte despre noul său film, „Mia îşi ratează răzbunarea” (2020), dar şi despre cinematografia română.
Un articol de Ionuţ Mareş|3 noiembrie 2020
Cu premiera mondială la Festivalulul de la Varșovia, în octombrie, „Mia îşi ratează răzbunarea” (2020), al doilea film al scenaristului și regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care discută despre feminitate şi are ca protagonistă o tânără actriţă.
Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis cu ocazia prezentării online a lungmetrajului, în avanpremieră în România, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, Bogdan Theodor Olteanu vorbește despre procesul de lucru, despre statutul de regizor care face filme în regim independent, dar și despre cinematografia română.
Ionuț Mareș: Deși situația s-a mai îmbunătățit în ultimii ani, cinematografia română nu stă foarte bine la capitolul personaje feminine, și cu atât mai puțin unele care să fie și convingătoare. La tine, atât în „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă” (2018), cât și în „Mia își ratează răzbunarea” (2020), personajele principale sunt tinere din București, iar poveștile sunt, în esență, feministe, deși miza asta este în permanență relativizată, chestionată, deopotrivă prin complexitatea protagonistelor și prin umor. De ce te atrage zona asta?
Bogdan Theodor Olteanu: În primul rând o să obiectez la folosirea lui „feminist”. Nu pentru că m-ar deranja, ci pentru că nu îl merit. Pot să accept „feminism involuntar”, dar spune mai multe despre mediu decât despre mine.
Nu trebuie să fii feminist ca să eviți să ai în film fete a căror singură treabă e să se fâțâie goale prin fața unui băiat, ca să aibă el nu știu ce revelație. Sau să te gândești de două ori înainte să folosești un viol drept plot point. Când scrii personaje feminine care sunt unidimensionale e în primul rând lipsă de imaginație și de talent.
Revenind la ale mele: n-am niciun soi de control în geneza subiectelor. Sunt perioade în care scriu la mai multe lucruri deodată și la un moment dat o idee câștigă. Probabil e și un filtru pragmatic, pentru că supraviețuiesc ideile pe care le pot produce independent.
La un moment dat, acum niște ani, a căpătat prioritate ideea unei trilogii, care să aibă trei protagoniste, de 20 și ceva de ani, care se întâmplă în București, într-un mediu pe care îl știu bine, pentru că trăiesc în el. E o generație care mi se pare că schimbă (sau are potențialul să schimbe) enorm cultura și spațiul public. „Conversații…” și „Mia…” sunt primele două, iar pe al treilea sper să îl fac în 2022 sau 2023.
În „Mia își ratează răzbunarea”, Mia este o tânără actriță, prietenele ei sunt la rândul lor actrițe, iar mediul lor este unul pe care îl cunoști foarte bine și în care lucrezi, al teatrului independent și al filmului independent. Cum ai dezvoltat scenariul? În ce măsură ai construit personajele și dialogurile pe baza discuțiilor cu actrițele și actorii din distribuție, cu unii dintre ei lucrând deja în teatru și în film?
Aș despărți discuția în două – scenariu și dialoguri. La primul pot să îmi asum un soi de paternitate, dar la dialoguri în niciun caz. Trei sferturi din ele sunt contribuția actorilor.
Am avut inițial un treatment și niște fișe de personaje, iar pe baza lor am tot făcut exerciții de improvizație cu actorii. Cu unii foarte mult, cu alții foarte puțin. După care am tot scris și rescris. A fost un proces care a durat mai bine de un an și din care a rezultat un document destul de inutil.
La filmare lucrurile sunt iar amestecate. Există secvențe improvizate în totalitate, unde e conservată doar structura, și editam pe loc, de la dublă la dublă, ce păstrăm și ce nu din ce se spune. Există alte secvențe în care actorii au stat foarte aproape de cuvintele scrise pe foaie. Singurul lucru pe care pot să îl spun cu certitudine e că filmul are cu o secvență mai puțin decât treatment-ul.
Premisa este una simplă – o tânără actriță vrea să se răzbune pe iubitul ei, cu care s-a certat și care i-a dat o palmă, încercând să găsească un bărbat care să accepte să fie filmat în timp ce fac sex. Însă o transformi într-un pretext de comedie care ajunge să vorbească, în subtext, despre unele sensibilități ale prezentului (pe care le și pui în contrast cu cele de acum câțiva ani), despre feminism, despre misoginism și chiar unele forme de abuz în mediile astea artistice (bărbații fiind ușor ridiculizați). De ce crezi că se discută foarte puțin despre astfel de lucruri în cinematografia română, dar și în spațiul public românesc?
Pentru că discursul dominant din spațiul nostru este (încă) mitologizant la adresa regiei. Figura Regizorului-Dumnezeu este atotprezentă și în școală, și în practică. Și în film, și în teatru. Din păcate, este un sistem care se auto-perpetuează. Știu mai multe povești decât aș vrea despre regizori (dar și regizoare) de 30 de ani sau chiar mai mici care au fix același comportament. Încă o generație de bolnavi de putere.
Nici nu văd cum ar putea să se schimbe lucrurile, până când actorii nu se solidarizează, nu se organizează sindical ș.a.m.d. Câtă vreme sunt fricoși și individualiști, vor fi mai departe ultimii din lanțul trofic.
Filmul este construit din secvențe plasate aproape exclusiv în interior, iar comicul vine în primul rând din dialog și din mimica discretă și pozițiile personajelor, dar uneori și din mizascenă, la care se adaugă nuanțele jucăușe ale decorului și costumelor. Cât de greu este să faci comedie, dar care să atingă totuși în fundal câteva teme care, în fond, sunt grave?
Nu-mi propun să fac neapărat comedie. Dar presupun că mi se întâmplă și în film ce mi se întâmplă pe persoană fizică. Dacă am câteva zile proaste și sunt tentat să mă plâng de cât mă chinuie insomniile și ce greu e să faci artă, îmi amintesc că atunci când eram jurnalist am intrat în câteva mine de subteran și am văzut cum trăiesc și muncesc oamenii ăia, și brusc mă simt ridicol. Sigur, pentru mine pagina la care m-am blocat e cea mai mare problemă, dar e mult mai complicat să trăiești cu silicoză. Cam așa pățesc și cu personajele. Când scoți drama din acvariu și o arunci în viață, se întâlnește cu tot felul de lucruri – cu alte drame, unele mai mari, cu derizoriul, cu lipsa de atenție, cu plictiseala.
Temele și preocupările grave rămân pure doar dacă scrii eseuri despre ele. Atunci când ajung să fie purtate de oameni, se contaminează cu toate păcatele lor. Nu doar în film, dar și în viață. Există progresiști care atunci când se îmbată devin libidinoși. Activiști pe diverse teme care sunt meschini. În viață chiar mai mult decât în film.
Cum ai lucrat la personajul ei cu Ioana Bugarin, care nu are un rol deloc ușor?
Am lucrat la fel cum am lucrat cu toți actorii, doar că mai mult. A avut o treabă foarte grea. Și nu numai pentru că trebuie să ducă un lungmetraj, ci și pentru că a trebuit să stea la aceeași masă (la propriu în unele secvențe) cu actori mai experimentați decât ea. Iar asta e o situație cu două valențe – dacă te bucuri de alăturarea asta, te ajută; dacă intri în vreun soi de competiție, te crispează. Îmi e greu să laud un singur om, pentru că le sunt tuturor recunoscător pentru ce au adus filmului. A făcut bine ce a făcut.
„Mia își ratează răzbunarea” este unul din cele câteva filme românești apărute în ultimii ani care se desprind atât tematic, cât și formal, de ceea ce a însemnat Noul Cinema Românesc (NCR). Mai mult, într-una dintre secvențe, actrițele din film fac glume pe seama actorilor și regizorilor Noului Val. În ce măsură crezi că cinematografia română trece printr-o transformare care ar însemna și o eliberare de moștenirea apăsătoare a Noului Cinema?
Nu o găsesc deloc apăsătoare. De ce ar fi? E un privilegiu să fii contemporan (concitadin chiar) cu niște oameni atât de buni la ce fac, să ai presiunea unor standarde înalte, un mediu cinefil cu pretenții. Plus că NCR a schimbat toată lumea filmului românesc. A crescut o generație de directori de imagine foarte buni, a ridicat nivelul actoriei de film ș.a.m.d. Noul Cinema nu e numai regie, e și Răzvan Rădulescu și Oleg Mutu și Luminița Gheorghiu.
Transformarea despre care vorbim are deja un deceniu. În grila mea, NCR-ul s-a terminat o dată cu „Aurora” (2010, r. Cristi Puiu – n.r.) și „Polițist, adjectiv” (2009, r. Corneliu Porumboiu – n.r.). Mai mult decât tematic sau formal, a fost o mișcare cu un etos revoluționar. Erau niște oameni care luptau împotriva status quo-ului, împotriva felului în care se fac lucrurile. Se puneau în antagonism cu alți oameni.
Or, asta nu mai e valabil. Haiducii din 2000 au ajuns boierii din 2020 și nu mai au cum să facă aceleași lucruri. Și-au păstrat mijloacele, le-au rafinat, dar nu mai sunt posedați de același suflu. „După dealuri” (2012, r. Cristian Mungiu – n.r.) e un film superb, foarte bine jucat, cu o estetică excepțională. Dar e filmul unui regizor așezat. „Sieranevada” (2016, r. Cristi Puiu – n.r.) e minunat din multe puncte de vedere, dar e un film cuminte, nu mai are furie. Dacă te uiți la coaja lor, par foarte NCR. Dar eu cred sunt foarte puțin. După „Polițist, adjectiv”, Porumboiu face „Metabolism” (2013), un film care îmi place mult, dar e deja un pas mare în altă direcție. Uită-te la diferențele dintre „Marți, după Crăciun” și „Un etaj mai jos” (filme realizate de Radu Muntean în 2010, respectiv 2015 – n.r.).
Cumva, niște direcții post-NCR sunt conturate. Pe de o parte, sunt filme mai cuminți, „ca în Occident” – vezi “Câini” (2016, r. Bogdan Mirică – n.r.) sau „Un pas urma serafimilor” (2017, r. Daniel Sandu – n.r.). Există și un întreg discurs despre cum ar trebui să aducem lumea gonită de NCR înapoi în săli, și pentru asta ar trebui să nu îi mai speriem cu cadre lungi. Mai o urmărire cu mașina, mai o macara, mai o culoare frumoasă. Dar există și o altă generație de rebeli, vezi toate filmele lui Jude post-„Aferim!” (2015) sau „Soldații. Poveste din Ferentari” (2017, r. Ivana Mladenović – n.r.).
Dacă ne mutăm de la abstract și punem discuția în realitate, avem un cinema mai bogat și mai bun decât merităm. Și, când spun asta, mă gândesc la sistemul de finanțare a producțiilor, la infrastructura de cinema ș.a.m.d. Cum, necum, se fac zece filme decente pe an în România. Nu avem nici măcar cinci cinematografe de artă în mințile lor.
Filmul a avut premiera în a doua secțiune competițională a Festivalului de la Varșovia, iar acum, în România, a fost văzut online timp de aproape o zi în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest. Cum vezi tu viitorul acestui film? Anticipezi o lansare a lui tradițională în cinematografe, atunci când acest lucru va fi posibil, sau o lansare online?
Am vrea să intrăm în cinematografe cu el în vara lui 2021. E mai mult wishful thinking decât un plan. Vom vedea.
Este al doilea tău lungmetraj făcut în regim independent, ceea ce înseamnă cu bani foarte puțini, fără finanțare de la CNC și cu participarea și ajutorul prietenilor. Cum te simți în această postură? Cât este de greu? Cât de motivat ești să poți continua?
La „Mia…” a fost mai ușor pentru că am avut alături două producătoare, Anamaria Antoci și Anda Ionescu, care m-au ajutat enorm. Dar oricum nu mă gândesc la asta în termeni de greu sau ușor. It is what it is, vorba lui De Niro. O să continui cu siguranță, indiferent ce resurse am la dispoziție, pentru că făcutul de filme nu e un hobby. Sigur că, în regim independent, nu o să pot să fac vreodată epopei de cinci ore cu zeci de personaje. Deși aș vrea. Dar it is what it is.
Credit foto: Codruța Irina Corocea