Printre preparate artizanale şi peisaje pitoreşti, The Taste of Things (2023, Tràn Anh Hùng) tratează cu aceeaşi delicateţe bucătăria ca manifest al elitei renascentiste, dar şi o dragoste fără ascunzişuri, născută din vocaţie comună.
Un articol de Adda Mihăescu|23 februarie 2024
Regizorul filmului, Tràn Anh Hùng se face remarcat încă de la lansarea lungmetrajului lui de debut, The Scent of Green Papaya (1993) – o incursiune în dezechilibrele unei familii vietnameze înstărite, văzută prin lentila unei tinere servitoare și trasată în madlene proustiene –, un hit în cinematografia arthouse a anilor ‘90. Deși păstrează aceeași poeticitate vizuală și în titluri ulterioare, precum Cyclo (1995) sau Norwegian Wood (2010), adaptat după nuvela lui Haruki Murakami, următoarele apariții ale lui Hùng sunt receptate mai degrabă drept pretexte pentru lumini spectaculare și detalii căutate, fie că e vorba de incendiile care rulează în spatele mafiei vietnameze sau de peisajele picturale care însoțesc un cuplu împreunat de nimic mai mult decât suferințe comune. În esență, filmele cineastului continuă să fie introduse, până la lansarea The Taste of Things (2023), treizeci de ani mai târziu, ca fiind semnate de „același regizor ca The Scent of Green Papaya”.
Însă părerile încep să se împartă altfel odată cu reinterpretarea romanului La Passion de Dodin Bouffant, de Marcel Rouff, The Taste of Things/Dragoste la foc mic, care îl urmărește pe gurmandul francez Dodin (Benoît Magimel), al cărui principal atu în recunoașterea socială este o bucătăreasă de mare vocație, Eugenie (Juliette Binoche). Într-un cadru în care statutul e demonstrat de asortarea perfectă a vinului la carne și pierderea gustului în favoarea culorii poate însemna mica diferența care te ridică deasupra bucătăriei regale, anii petrecuți împreună țin la fermentat o viitoare căsătorie pe cât de anticipată, pe atât de sinceră. Lucrat timp de șapte ani, în colaborare cu istoricul culinar Patrick Rambourg și cu bucătarul chef Pierre Gagnaire în calitate de consultanți, filmul este premiat cu cea mai bună regie la Cannes 2023, nu doar pentru atenția la fiecare detaliu culinar, ci și pentru reușita de a dinamiza, în apusuri de soare și nori de abur calculați, chiar și aproape patruzeci de minute neîntrerupte de preparate gătite la foc mic.
Fără să intre în orice fel de comentariu socio-politic, indiferent cât de ofertante pot părea autoindulgențele burgheze sau demonstrațiile de prestigiu dintre gurmand și prinț, Hùng rămâne preocupat de intersecțiile între o dragoste cu maniere, la fel de răbdătoare după fiecare refuz de căsătorie primit de la Eugenie, și o colaborare de neînlocuit, văzută în manifestări culinare și cadre picturale. După suficiente preparate elaborate cot la cot și suficiente nopți în care ușa bucătăresei rămâne descuiată pentru vizite niciodată pasionale, dar întotdeauna tandre, Eugenie acceptă mariajul, în ciuda celor două frici, mascate în zâmbete reținute, care-i justifică refuzul inițial – faptul că își dorește să fie mai întâi o bucătărească de excepție și doar mai apoi, soție, cât și starea ei de sănătate precară, imposibil de diagnosticat (sau tratat) de medicina vremii.
Programată și în mod simbolic („în toamna vieții noastre”), și în mod pragmatic („cel mai bun anotimp pentru gastronomie”) într-o toamnă care adaugă la tonurile aproape permanent calde ale filmului, căsătoria târzie le lasă prea puține zile de petrecut împreună ca soț și soție și întrerupe întocmirea celei mai așteptate farfurii a filmului, un pot-au-feu reinventat. Totuși, Eugenie își întâmpină boala cu o liniște aproape meditativă. Aceeași liniște și siguranță pe micile realizări ziliere care se reflectă și în fiecare dintre schimburile lor de replici de pe parcursul filmului. Însă în absența ei, gurmandului nu îi mai rămâne nimic decât ambiția de a merge mai departe nu drept „cel mai bun bucătar bărbat al omenirii”, într-o perioadă în care bucătăria aparținea femeii, ci drept, simplu, cel mai bun bucătar. Dintr-o fidelitate și un respect greu de egalat, Dodin nu poate vedea postul lui Eugenie ca fiind ocupat de altcineva și preia frâiele propriilor meniuri. Dar motivat în continuare să-i împlinească doleanțele, își transferă permanenta grijă purtată femeii asupra lui Pauline (Bonnie Chagneau-Ravoire), încă mult prea tânără pentru a lucra în bucătărie, dar cu un talent nativ pentru care Eugenie insistă de la început să îi fie ucenică. Mai mult, o ia drept cel mai de încredere consultant. Este vorba despre o fetiță care încă din primele minute de film, oricât de improbabil, ghicește cele peste zece preparate dintr-un sos propriu, cu greșeli care se rezumă cel mult la diferențele între un strop de vin și un strop de vin flambat.
Altfel spus, oricât de absorbit de nuanțele gastronomiei elitiste, până și în alegerea de a căuta legume care emulează aspectul roadelor grădinilor din secolul XIX („…nu au forma aia impecabilă și sunt pline de pete”, Tràn Anh Hùng), The Taste of Things vorbește despre dinamici relaționale atât de atent învățate în timp încât rămân implacabile provocărilor interne, despre vocații comune atât de hotărâte încât pot doar să apropie și despre acele primiri întotdeauna blânde și detașate de orgolii, atât în bucătărie, cât și în viață. O reflecție asupra plăcerilor fără complicații și a căldurii oferite fără pretenții, bucătăria renascentistă devine tabloul perfect pentru căutarea spectaculosului într-o dinamică în care niciun ingredient nu e secret.
Începând de astăzi, 23 februarie, în cinematografe.
