CRONICĂ DE FILM Nu e de mirare că regizorul Mohammad Rasoulof este incomod pentru regimul politic autoritar din Iran. O dovedeşte din plin şi cel mai nou film al său, „„There Is No Evil” („Diavolul nu există”), o critică incisivă a pedepsei cu moartea.
Un articol de Ionuţ Mareş|19 august 2020
Premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin şi proiectat în premieră în România la TIFF, „There Is No Evil” (2020) e construit din patru poveşti aparent fără legătură directă între ele, dar care atacă aceeaşi problemă – pedeapsa cu moartea în Iran.
Fiecare e regizată într-un alt stil, dar toate conţin câte un minunat moment muzical introdus când te aştepţi mai puţin. Iar dexteritatea lui Mohammad Rasoulof de a trece de la o convenţie cinematografică la alta, de la un tip de a povesti la altul, este primul lucru care impresionează.
Prima parte e redată în cheie realist-minimalistă: urmărim rutina unui bărbat, a soţiei sale şi a simpaticei lor fetiţe pe parcursul unei zile. Nimic spectaculos. Doar banalitatea unei vieţi obişnuite, filmată cu căldură – ridicarea salariului, discuţii în maşină, cumpărături, o vizită la mama în vârstă, o masă în oraş în trei. Asta până când descoperim, în final, adevărata meserie a bărbatului, iar revelaţia vine ca un şoc şi pune pe masă adevărata miză politică a filmului.
În partea a doua perspectiva se schimbă radical – ne aflăm în camera cu paturi suprapuse în care se pregătesc de culcare câţiva tineri soldaţi, deşi spaţiul pare mai degrabă o celulă de închisoare. Aflăm imediat că suntem, de fapt, într-un centru de detenţie, iar militarii au ca sarcină să escorteze pe rând şi să pună în practică execuţia câte unui deţinut. Gândul că trebuie să facă asta îl tulbură profund pe unul dintre soldaţi şi, într-un moment de spaimă şi de revoltă, pune la cale un plan aventuros de evadare. Regia acestei poveşti sugerează un film de suspans şi plin de tensiune, iar rezolvarea satisface promisiunile.
Tot un soldat este protagonistul masculin al celei de-a treia părţi, doar că de această dată convenţia este a unui film de dragoste plasat într-o zonă rurală. Povestea începe luminos, dar, printr-un plot twist uşor previzibil, se transformă într-o dramă.
Pe acelaşi tip de aşteptare se bazează şi ultima parte, în care o tânără iraniană stabilită în Europa revine pentru o vacanţă în Iran, la locuinţa izolată a unui bărbat pe care îl crede un prieten vechi al tatălui său şi a soţiei acestuia. Aparenta lejeritate a firului narativ ia de asemenea o turnură serioasă, când spre final ies la suprafaţă adevăruri ascunse, destabilizatoare, din trecutul bărbatului.
Pe măsură ce fiecare poveste îşi devoalează deznodământul grav, uneori tragic, devine mai clară şi miza lui Mohammad Rasoulof (care a realizat filmul în ciuda interdicţiei impuse de autorităţi de a mai lucra) – indiferent de generaţie, de clasă socială şi de zonă geografică, pedeapsa cu moartea, folosită deseori de regim pentru a elimina eventuali contestatari şi pentru a răspândi frica printre oameni, este ca un blestem care planează asupra întregii societăţi, o boală care distruge suflete şi conştiinţe.
Iar victime sunt atât oamenii simpli care, sub presiune, devin instrumente în execuţii, cât şi cei care refuză asta, dar care sunt stigmatizaţi şi trebuie să se ascundă întreaga viaţă.
Un film de o incisivitate admirabilă, ce reconfirmă statutul de regizor extrem de incomod al lui Mohammad Rasoulof, care nu a putut participa în februarie la Festivalul de la Berlin pentru că are interdicţie de ieşire din ţară şi care ulterior, în martie, a fost condamnat la un an de închisoare din cauza operelor sale cinematografice, pe care autorităţile le consideră „propagandă împotriva sistemului”.
