Un interviu cu tânărul regizor Tudor Cristian Jurgiu despre debutul său, „Câinele japonez” (2013), disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub. Povestea unui bătrân singur, Costache (Victor Rebengiuc), şi a reîntâlnirii cu fiul său, Ticu (Şerban Pavlu).
Un articol de Ionuţ Mareş|17 aprilie 2017
În urma unor inundaţii, un bătrân de la ţară, Costache (Victor Rebengiuc), rămâne singur, pierzându-şi soţia şi casa. Încearcă să îşi refacă viaţa, moment în care primeşte vizita neaşteptată a fiului său, Ticu (Şerban Pavlu), din Japonia, a soţiei japoneze a acestuia, Hiroko (Kana Hashimoto), şi a copilului lor, Koji (Toma Hasimoto).
Am stat de vorbă cu tânărul regizor Tudor Cristian Jurgiu despre debutul său, „Câinele japonez”: despre motivaţia de a aborda această poveste, despre riscuri, despre estetica filmului şi despre lucrul cu actori atât de experimentaţi.
Ionuţ Mareş: Ce te-a atras la povestea acestui bătrân şi a reîntâlnirii cu fiul său? Ce ţi s-a părut că ar putea fi ofertant cinematografic?
Tudor Cristian Jurgiu: Înainte să mă gândesc cum o să abordez vizual această poveste şi la orice fel de detalii de acest gen, m-a atras acest tip de personaj, de persoană care este foarte izolată şi foarte închisă în sine. Este foarte dificil să ai o relaţie cu ceilalţi, să ai o relaţie cu cineva, să menţii nişte relaţii, să vorbeşti cu celălalt. Necesită multă energie, efort, răbdare şi empatie. Şi e foarte dificil să ai relaţii în special cu cei din familie şi cu cei foarte apropiaţi. E confortabil să te izolezi, să te rupi de ceilalţi la un moment dat şi să te retragi într-un sanctuar al tău, pe care să îl construieşti. Te simţi mai în siguranţă, nu te simţi aşa expus.
Mi să părea interesant la personaj exact acest gen de izolare şi de refuz. Încercarea de a manageria nişte sentimente, nişte trăiri pe care le care şi care probabil că îl făceau să se simtă puţin nesigur. Cred că foarte mulţi oameni recurg la o astfel de izolare. Am întâlnit-o des, şi de aceea mă atrăgea. Am văzut-o şi la oameni din familia mea sau la oameni pe care îi cunoşteam destul de bine. Am experimentat-o şi eu, chiar dacă nu am vârsta personajului. Nu cred că ţine de o vârstă înaintată. Se întâmplă şi la oameni mai tineri. Sunt perioade lungi în care pur şi simplu te retragi, cumva. Îţi vine greu să mai ţii legătura cu oamenii.
Şi ai vrut să explorezi asta.
Da. Şi, pe lângă această izolare, mă interesa şi felul în care îţi faci nişte planuri paralele, care au legătură cu ceilalţi, însă ei nu ştiu nimic despre ele. Începi la un moment dat să ai o relaţie cu cineva, însă doar în capul tău. E totul în capul tău. Costache începea să-şi facă planuri care ţineau de fiul lui şi de un viitor pe care îl planifica în detaliu, dar fără ca fiul să ştie. Mi se pare interesantă această temă. Şi, apoi, te simţi brusc jignit când ceilalţi refuză planurile tale, ca şi cum ei ar fi trebuit să le ştie sau ar fi trebuit să le intuiască, să le ghicească.
Care erau cele mai mari riscuri în acest tip de poveste? Mă gândesc în special la faptul că filmul e plasat în mediul rural.
Nu am simţit niciodată că riscul ar ţine de locaţie, de faptul că e la ţară. Apropo de ce am zis de personaj şi de cum e el, mi se părea că e foarte ofertant de explorat vizual. Acest gen de personaj – care trăieşte foarte mult în interior şi nu exteriorizează mult prin dialog sau prin relaţii directe cu ceilalţi -, am vrut să îl explorez privindu-l. Multe lucruri le puteam transmite sau eram forţat să le transmit doar prin ce face, prin cum se mişcă. E o zonă care poate fi explorată doar vizual. Asta o vedeam ca o provocare, mai ales în prima parte a filmului, când el e singur. Şi trebuia să transmit toate aceste planuri, gânduri, idei pe care le avea, dar pe care nu le împărtăşea cu nimeni. Mi se părea incitant să văd cum pot să surprind asta cinematografic, vizual.
Riscurile pe care le simţeam ţineau de un fel de lentoare care s-ar putea să plictisească spectatorul. Am fost conştient de acest lucru, că filmul s-ar putea să fie cam lent şi să necesite puţină răbdare, şi l-am asumat împreună cu operatorul Andrei Butică şi cu monteurul Dragoş Apetri.
În prima parte se vede abordarea de observare a personajului, prin planuri-secvenţă, prin cadre fixe şi printr-o cameră poziţionată la distanţă.
Încercam să mă adaptez mai mult la felul de a fi al personajului, decât să fiu rece sau distant faţă de el. Mi se părea că şi personajul e aşa, nu numai faţă de ceilalţi oameni, ci şi cu sine. Nu-şi înfrunta propriile emoţii sau gâduri direct, ci pe ocolite. Prin urmare, părea că este nevoie de un fel de discreţie faţă de apropierea asta.
Vorbeai de o „sobrietate a emoţiei” într-un interviu.
Şi personajul are un fel de demnitate, de sobrietate.
În a doua parte, perspectiva se împarte între cea a tătălui şi cea a fiului. Acolo e o alternare narativă. Ai simţit nevoia să prezinţi şi perspectiva fiului.
Da, mi se părea că pot să ies (din perspectiva bătrânului, din prima parte – n.r.). Însă tot pentru a vedea că sunt asemenătoare, într-un fel. Doar că fiul este totuşi influenţat de faptul că are o familie – o nevastă şi un copil. Soţia, deşi nu este foarte conturată ca personaj, are o influenţă asupra lui Ticu. Iar Ticu, fiind puţin ca tatăl lui, nefiind total alt temperament şi altă personalitate, avea un fel de candoare şi de deschidere faţă de tată. Relaţia cu nepotul era cea care îl schimbă pe Costache. În a doua parte mă interesa mult şi relaţia cu nepotul şi felul în care nepotul ajunge să îi dea jos armurile lui Costache. Să-l dezarmeze şi să-l deschidă.
La momentul când ai realizat filmul nu aveai 30 de ani. Cât de dificil a fost să lucrezi cu nişte actori atât de experimentaţi, şi mă gândesc în primul rând la Şerban Pavlu şi, bineîneţeles, Victor Rebengiuc? Cât de greu este să le dai indicaţiile pe care ţi le doreşti şi câtă libertate le laşi? Cum se gestionează relaţia asta?
Îmi era şi mie frică. Nu aveam foarte multă experienţă în a lucra cu actorii, în general. Aveam îndoielile şi fricile mele. O parte mai tensionantă în relaţia asta a fost legată de faptul că scenariul era de lipsit de acţiuni decisive sau dramatice şi de foarte multe dialoguri. De multe ori actorii simţeau că nu se prea întâmplă nimic şi că abilităţile lor nu sunt exploatate. Un risc pe care îl simţeam şi eu. Şi mie îmi era frică de asta, de a păstra lucrurile cumva ascunse, reţinute. Asta a fost una din sursele de tensiune între mine şi actori. Dar, chiar şi aşa, nu au fost niciodată conflicte. Şervan Pavlu şi Victor Rebengiuc sunt foarte profesionişti, rezonabili şi înţelegători.
A fost şi un moment foarte amuzant. O vecină de acolo, care avea casa în care am filmat noi şi de la care am închiriat-o, mai asista la filmări. La un moment dat a venit la Victor Rebengiuc şi i-a zis: „Domnu` Rebegiuc, chiar aşa vă zic copiii ăştia ce să faceţi?”. Noi toţi din echipă eram mai tineri.
Victor Rebengiuc a avut îndoielile lui legate de film şi de faptul că nu există conflict sau că nu e destul de puternic şi de exteriorizat. Dar apoi, când a văzut filmul în premieră la San Sebastian, a fost foarte impresionat şi de reacţia spectatorilor, şi de film. A fost ok.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.