CRONICĂ DE FILM Difuzate în România pe HBO, primele două episoade din noua serie „Twin Peaks”, extrem de aşteptată, ne reintroduc în universul coşmaresc-suprarealist, deopotrivă perturbator şi fascinant, al lui David Lynch.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 mai 2017
Greu de anticipat după doar două episoade evoluţia unei serii care va avea în final 18 părţi, însă cel puţin un lucru este cert: David Lynch (secondat de coautorul Mark Frost) nu face deloc concesii celor care nu sunt deja admiratori necondiţionaţi (sau potenţiali) ai stilului său sibilinic şi mai ales ai primei serii, devenită cult – o celebritate care s-a transferat de la o generaţie la alta de cinefili.
De altfel, punctul de pornire în noua aventură este, inevitabil, tocmai în producţia din 1990-1991, un racord exprimat şi prin reluarea multor personaje, jucate de aceiaşi actori. Din această perspectivă, varianta 2017 devine şi un prilej de chestionare a receptării, de testare a reacţiei spectatorilor după 25 de ani de la primele impresii puternice declanşate de bizareria orăşelului fictiv Twin Peaks, a cărui atmosferă unică a devenit legendară.
Butada conform căreia cel mai neinspirat lucru în cazul unui exerciţiu cinematografic al lui David Lynch ar fi să se folosească o grilă obişnuită de analiză în încercarea de a desluşi misterele în care e învăluită naraţiunea se aplică şi noii serii. O realizare a cărei radicalitate conceptuală o transformă într-o operă psihedelică aproape abstractă, de o libertate inhibitoare.
Odată trecută în plan secund grija de a urmări firul narativ (acelaşi amestec, printre altele, de horror cu film poliţist), despre care poţi anticipa sau măcar spera că se va desluşi treptat, pe măsura trecerii de la un episod la altul, rămâne plăcerea de a admira, cu luciditate, dezinvoltura cu care David Lynch explorează suprarealismul.
Şi cum construieşte renumita atmosferă – prin excentricitatea scenografiei şi a personajelor, prin langoarea mişcărilor de cameră, al cărei efect este hipnotic, prin dominaţia întunericului şi, bineînţeles, prin captivanta coloană sonoră.
Un suprearealism ca stare de fapt, care face ca întâlnirea dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi, semn sub care pare să stea noua serie, să fie cel mai banal lucru. Într-atât de obişnuit, încât o simplă panoramare a camerei de filmat poate dezvălui în aceeaşi secvenţă prezenţa concomitentă a câte unui reprezentat din cele două universuri: unul al oamenilor, damnat şi dominat de crimă şi oroare, şi altul al fantasmelor, terifiant.
Între ele, în afara timpului şi a spaţiului, soporifica şi celebra Cameră Roşie, unde îl reîntâlnim captiv pe agentul Cooper (jucat de acelaşi Kyle MacLachlan). Şi unde totul e posibil. La fel ca în întreg imperiul abisal al lui David Lynch.
