CRONICĂ DE FILM Într-un top al celor mai atipice filme româneşti recente, „Ultima zi”, noul lungmetraj al regizorului Gabriel Achim, ar câştiga premiul pentru cea mai bizară atmosferă. Promovat prin formularea de „thriller comic”, „Ultima zi” este o îndrăzneaţă parabolă apocaliptică minimalistă, în care umorul negru şi absurdul degenerează în tragic.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 mai 2017
Un bărbat taciturn, Adrian (Mimi Brănescu), dintr-o localitate de provincie nenumită, merge să se călugărească. Un presupus prieten (Doru Ana), primar şi cineast amator autodeclarat, îl urmează spre mănăstire pentru a-l filma în această „ultimă zi”, însoţit de un poliţist obedient (Adrian Văncică) şi de liderul unei aşa-numite Asociaţii a Tinerilor Creştini (Adrian Ciglenean).
Pentru că li se spune că stareţul este plecat de la mănăstire (ulterior Adrian se întreabă dacă această primă respingere nu a fost de fapt o probă pe care el a căzut-o), cei patru pornesc înapoi spre locul de unde au venit, după ce au luat masa la mănăstire într-o încăpere pe al cărei perete tronează o impunătoare fotografie cu patriarhul (în această secvenţă apare scurt, într-un rol de călugăr, însuşi Gabriel Achim).
Prima parte a filmului se desfăşoară în cele două maşini care merg noaptea pe un drum de munte întunecat şi cu multă zăpadă. Una este condusă de primar, care îl are în dreapta pe Adrian, ale cărui mişcări sunt limitate de gulerul cervical pe care îl poartă, simbol al unui fel de încătuşare a sa forţată, şi care este bombardat de monologurile filozofarde ale edilului. Şoferul celei de-a doua este poliţistul, iar lângă el se află liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini.
Gabriel Achim alternează cadrele cu discuţiile celor două tandemuri, intercalând totodată câteva imagini de exterior, dublate pe alocuri de o muzică misterioasă şi care pare a prefigura o ameninţare. Nu avem de-a face cu o convenţie realistă: spre deosebire de colegii din Noul Val, Gabriel Achim, deşi nu renunţă la planurile-secvenţă (pe care nu le foloseşte însă cu rigoare), nu îşi filmează personajele în maşină de pe poziţia unei camere-martor amplasate în spatele protagoniştilor. Cadrele sunt frontale, fixe, iar artificialitatea şi teatralitatea scenografiei sunt asumate – o astfel de alegere estetică poate induce spectatorului o senzaţie de disconfort.
Întunericul, viscolul, misterul din jurul personajelor şi dialogurile aparent absurde (tăcerea şi calmul lui Adrian, sparte din când în când de izbucniri în plâns, constrastează cu logoreea şi cinismul primarului, ale cărui intenţii reale se dovedesc treptat a fi tot mai potenţial malefice) creează o atmosferă stranie, inevitabil atrăgătoare prin excentricitatea sa şi prin imprevizibilul pe care îl sugerează.
Bizareria este accentuată de scurta prezenţă a unui autostopist (Constantin Cojocaru) luat de primar în maşină şi, odată cu coborârea din munte şi apropierea de autostradă, de oprirea lângă un complex industrial, ale cărui furnale şi schele luminate se profilează în plan îndepărtat. Este cea mai frumoasă secvenţă a filmului, desprinsă parcă dintr-un SF minimalist, apocaliptic: coborâţi din maşini, „răpitorii” nedeclaraţi ai lui Adrian, deturnat de pe calea sa spirituală, glumesc şi filozofează ieftin, în timp ce pe fundal se văd „monştrii” industriali, ale căror zgomote invadează coloana sonoră. Sentimentul de nelinişte, de sfârşit de lume, de prăbuşire a umanităţii devine astfel tot mai acut.
Ajuns în locuinţa sa (o vilă unde îl aşteaptă doi câini dintr-o rasă excentrică şi o soţie însărcinată şi de asemenea prietenă a lui Adrian, jucată de Rodica Lazăr) şi „ajutat” de vinul pe care îl consumă cu cei trei musafiri, în fapt bieţi captivi în sfera unui prădător, primarul îşi dezvăluie tot mai puternic caracterul grotesc, planurile ascunse, dispreţul cu care îi tratează pe toţi cei din jur, sub camuflajul unui personaj hâtru, spiritual, binevoitor.
Iar monologul aparent absurd al primarului, pornit de la iepuraşul ucis de boieri într-un celebru colind de Crăciun şi, apoi, de la folosirea acestui animal ca simbol al sărbătorii Paştelui, funcţionează ca posibilă cheie de lectură pentru acest inedit „revenge movie” plin de ironie şi de dramatism, de comic şi de gravitate.
„Ultima zi” este un film curajos, făcut într-un moment de depresie, aşa cum mărturisea Gabriel Achim anul trecut la Cluj, la TIFF, acolo unde a avut premiera acest al doilea lungmetraj al său, venit la cinci ani după „Visul lui Adalbert” (2011). Este o comedie întunecată, cu un uriaş potenţial de a intriga. O apariţie neaşteptată şi originală în peisajul cinematografiei române.
INFO
Ultima zi (România, 2016)
Regia: Gabriel Achim
Cu: Mimi Brănescu, Doru Ana, Adrian Văncică
Rating: ●●●●○
„Ultima zi” poate fi văzut în cinematografe începând cu 12 mai, fiind distribuit de Independenţa Film.
