Ultimele ore din viața lui Ștefan Luchian
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-stefan-luchian/

În noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti, de pe strada Mendeleev, Ștefan Luchian trăia ultimele clipe dintr-o lungă agonie. Pe şevalet, se afla ultima lui creaţie rămasă neterminată: un chip de femeie.

Un articol de Monica Andronescu|26 iunie 2020

Luchian avea 48 de ani. 48 de ani dintre care, pe ultimii șapte îi trăise într-un coșmar permanent. Un coșmar din care s-au născut cele mai frumoase pasteluri care există în pictura românească și unele dintre cele mai frumoase din pictura lumii. Vazele cu flori îi umpleau camerele în acești ani în care boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea și, stând în fotoliu, de la un timp încolo, cu pensula legată de mâna care refuza să-l mai ajute, Luchian picta ore în șir, picta flori până la epuizare, singura lui lumină în întunericul pe care-l trăia. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone…  „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Asta scrie azi pe clădirea care a fost martora suferințelor și a agoniei lui din ultima perioadă a vieții, suferințe pe care prefera să și le înăbușe de multe ori discret și după o criză în care se contorsiona de durere, își întorcea fața de la perete și, cu ochii plini de lumina spunea doar „Gata, a trecut” și se întorcea nerăbdător la discuții, la culori și la forme.

„Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”

Coșmarul care l-a dus spre mormânt în acea noapte de sfârșit de iunie a început însă cu mulți ani în urmă, în 1898, când avea doar 30 de ani. Atunci a avut prima criză a unei boli ce avea să se dovedească a fi scleroză multiplă. De altfel, toți acei ultimi ani ai sfârșitului de secol XIX i-au fost ostili. După o perioadă în care situația materială a lui Luchian a fost destul de bună, ceea ce i-a permis călătorii în străinătate, frecventarea boemei pariziene, o vilă frumoasă în București, despre care nepoata lui, Laura Cocea, spunea că are un salon mare și rotund, „ca cel de la Atheneu”, a venit momentul scadenței spre care l-au dus cheltuieli nesăbuite și firea lui boemă. Iar sărăcia a coincis cu declanșarea bolii. Averea moștenită s-a dus pe apa Sâmbetei, pictura nu i se vindea, iar el a fost nevoit să-și câștige o vreme existența cântând la flaut în orchestra Teatrului Național. Flautul, acest instrument la care a ajuns să cânte pentru că, așa cum mărturisea, „mi-erau mâinile prea lungi și m-am apucat de flaut…”, cu tristețea că și-a dorit toată viața să cânte la vioară, dar degetele, se pare, nu-l ajutau să obțină atât de „banalul tremolo”. Cursurile Conservatorului le-a urmat în paralel cu Școala de Arte Frumoase, un loc pe care nu l-a îndrăgit prea tare, pentru că cei mai mulți dintre profesori erau tributari academismului. „Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”, avea să spună el mai târziu. Iar Nicolae Grigorescu, la rândul lui, avea să exclame în fața unei lucrări semnate de Luchian: „În sfârșit, am și eu un succesor!”

Copilăria în mahalaua Mântulesei și casa dispărută

Povestea lui Ștefan Luchian a început însă cu mulți ani în urmă, când, în prima zi a lunii februarie a anului 1868 venea pe lume într-o căsuță din satul Ștefănești, în Botoșani, în familia Elenei Chiriacescu și a maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. La Ștefănești există și azi o căsuță-muzeu, cu multe flori la geamuri și în curte, unde povestea vieții lui e păstrată mai degrabă cu multă pasiune decât cu prea multe investiții din partea statului român… Când avea doar cinci ani, familia lui s-a mutat la București, într-o casă pe care au cumpărat-o, pe strada Popa Soare, nr. 15, în superba și atât de pitoreasca mahala a Mântulesei. Casa era situată pe un teren de aproximativ 800 de metri pătraţi, fusese construită pe la 1850 de bumbăcarul Ivancea şi avea patru odăi, pivniţă, o bucătărie în curte şi un chioşc în grădină. Mai era mult până la momentul la care, peste ani, casa avea să fie vândută, după moartea mamei, de Ștefan și fratele său, ca să-și poată continua studiile. Sunt nevoiţi, așadar, să se împrumute de la un negustor, ipotecând casa părintească. În toamna aceluiaşi an o vând, iar pictorul pleacă pentru ultima oară, la Paris. Casa, veche de peste patruzeci de ani, va fi demolată de cumpărător. Din acea perioadă a copilăriei lui Luchian pe străzile din mahalaua Mântulesei n-a mai rămas decât amintirea.

Un dandy în Bucureștiul sfârșitului de secol 19

Pasiunea sau înclinația lui pentru pictură s-a manifestat de foarte devreme, încă de la Școala din Tabaci și a continuat în vremea cât a fost elev la Liceul Sf. Sava. Și sunt cunoscute poveștile lui cum că, în acei ani, făcea adevărate „afaceri” cu desenele. „Pe treizeci de gologani: atât era tariful” spunea Luchian, amintindu-și acei ani superbi în care le făcea temele la desen pe bani colegilor lui… Și, cum a simțit fără dubiu că pictura era chemarea lui, s-a sustras cu hotărâre carierei în armată pe care mama lui o visa pentru el, a refuzat să se înscrie la școala militară și să meargă pe urmele tatălui și s-a înscris, în schimb, la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase.

În 1890, a plecat la Paris la Academia Julian unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, academist și el, iar această călătorie a fost foarte importantă pentru traseul lui artistic. Deși William Bouguereau împreună cu alți pictori, transmiteau studenților de la Academia Julian principii conservatoare de desen dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David, adevărata revelație a fost pentru Luchian în acea perioadă descoperirea operelor lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne. A putut cunoaște astfel, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. De altfel, Luchian a spus-o direct: „…Nu m-am împăcat niciodată cu școala… Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”. Luchian a revenit la București în iarna lui 1892, când a murit mama lui, și s-a dedicat în continuare picturii. Înfățișarea lui de dandy autentic avea să-i aducă multe neajunsuri și multe critici, dar el și-a continuat drumul.

Boala avea însă un nume: scleroză multiplă

Ultimii ani ai secolului au adus cu ei dezastrul. Întâi întâlnirea cu Cecilia Vasilescu, pe care a cunoscut-o când picta o biserică la Alexandria și de care s-a îndrăgostit. Apoi, declinul total. Pentru că în acea perioadă, odată cu primele simptome ale bolii și cu sărăcia în care s-a trezit, a venit și refuzul familiei Ceciliei de a-i acorda mâna fetei. Și, în 1901, grav bolnav, s-a internat la Spitalul Pantelimon, la neurologul Gheorghe Marinescu. „Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era”, îi scria el din spital prietenului Constantin Mille. „Pe lângă paralizia picioarelor, care e de la şolduri în jos, mâinile îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”.

Boala avea însă un nume: scleroză multiplă. Și evoluția ei a continuat de la un an la altul, cu tot mai puține momente în care-i îngăduia să respire… În anii următori ai primului deceniu ai secolului 20, alături de familia Cocea, care l-a îngrijit până la sfârșitul vieții, și-a petrecut verile în diverse orașe unde picta: Constanța, Techirghiol, Govora, Bărăgan, Chiajna… În casa rece și mică și „cu o lumină imposibilă” din cartierul Filantropia, de unde se vedea bariera Filantropia, a pictat în anul 1907, fascinat și întristat de viața grea din cartierele de la marginea Bucureștiului. Apoi, în 1908, a lucrat la Brebu, și acolo s-au născut câteva dintre capodoperele lui importante, printre care Fântâna de la Brebu sau Turnul din Brebu, iar în 1909, ultimul an în care a mai putut ieși din casă, a mers la Moinești, unde iarăși a pictat peisaje cu mare pasiune. De la sfârșitul anului 1909, însă, a rămas țintuit în fotoliu. Și timpul a început să curgă înspre sfârșit… „Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite”, își amintește Laura, nepoata lui. Și tocmai ambiția cu care a luptat cu boala l-a ținut probabil în viață până în noaptea aceea de iunie. Nu se mai putea mișca, dar voia cu disperare să picteze și a cerut ca pensula să-i fie legată de mână. Și picta mai departe. În acea perioadă teribilă Nicolae Tonitza a mers, se pare, să-l viziteze, fiind el însuși unul dintre cei care l-au ajutat să-și lege pensula de mână. Momentul e copleșitor, așa cum și-l amintește Nicolae Tonitza: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”…

„Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”

Una dintre cele mai frumoase imagini din acel sfârșit de existență tulburată, care a lăsat în urmă unele dintre cele mai frumoase picturi din cultura română, rămâne întâlnirea cu George Enescu, venit, se pare, să-i cânte la vioară, cu puțin timp înainte să moară. Scena este povestită de Tudor Arghezi în toată frumusețea ei tulburătoare: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”

01
/03
/17

Povestea mărţişorului a supravieţuit în diferite forme până în prezent, de la firul simplu răsucit în alb şi roşu până la cel virtual. Mărţişor, Mărţişug sau Marţ era consemnat de etnologii începutului de secol XX ca obicei de 1 martie, prezent nu numai la români, dar şi la bulgarii şi albanezii din Balcani. Ţăranii păstrau obiceiul în fiecare început de primăvară, ca semn protector împotriva bolilor şi a nenorocului.

27
/02
/17

O schiţă realizată de Rembrandt, care reprezintă un câine, a fost autentificată după ce timp de 250 de ani a fost atribuită unui pictor german specializat în tablouri cu animale. Descoperirea a fost descrisă drept ”o senzaţie” de reprezentanţii Muzeului Herzog Anton Ulrich, din Braunschweig, unde schiţa a fost expusă timp de mai multe decenii şi era prezentată ca o lucrare a artistului Johann Melchior Roos.

21
/02
/17

Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" organizează în perioada 27 februarie - 8 martie Târgul "De Mărțișor", eveniment prin care își propune promovarea "vechiului obicei al dăruirii, la început de primăvară, a micilor obiecte artizanale cu rol protector".

17
/02
/17

Cu prilejul „Zilei Brâncuși ” care se sărbătorește la nivel național în fiecare an, la 19 februarie, MNAR prezintă în perioada 19-26 februarie 2017 o selecție de fotografii-document care surprind pe de o parte etapele instalării Coloanei Infinitului la Târgu-Jiu și pe de altă parte atmosfera atelierului parizian al lui Constantin Brâncuși care, în unele imagini, apare alături de sculpturile sale.

13
/02
/17

Deschiderea ediției din acest an a Carnavalului de la Veneția (11-28 februarie) a fost marcată de un show acvatic spectaculos, la care au participat, ca în fiecare an, numeroși vizitatori. Show-ul inaugural, pus în scenă pe Canalul Cannaregio, a celebrat sâmbătă seara temele frumuseții, mării și vanității, printr-o paradă a creaturilor marine.

30
/01
/17

Expoziţia itinerantă "Lumea turcică din Munţii Altai până în Balcani", ce aduce in fata publicului 33 de picturi în ulei semnate de tot atâţia artişti din 17 ţări, se va deschide pe 1 februarie, de la ora 18.30, la Galeria Artelor din cadrul Cercului Militar Naţional.

21
/12
/16

Tabloul "Țărăncuțe" ("De la fântână") de Nicolae Grigorescu a fost adjudecat, marți seară, la prețul de 320.000 de euro, la licitația de iarnă a Artmark, devenind cea mai bine vândută lucrare din acest an. Printre vedetele serii s-au mai numărat "Intimitate" de Nicolae Tonitza, "Car cu boi la amiază" de Nicolae Grigorescu, "Pod" de Adrian Ghenie sau "Pieta" de Corneliu Baba.

19
/12
/16

Romfilatelia a editat o nouă emisiune de mărci poştale tematice în cadrul proiectului „Stele de aur ale scenei şi ecranului”. Cele şase timbre ale acestui proiect filatelic au aceeaşi valoare nominală, de 4,50 lei, şi prezintă Stele de Aur ale scenei româneşti, în imagini de colecţie: Adela Mărculescu, Florina Cercel, Ilinca Tomoroveanu, Alexandru Arşinel, Ion Caramitru, Costel Constantin.

15
/12
/16

Ateneul Român găzduiește instalația documentară itinerantă dedicată pianistei Clara Haskil. Informațiile documentare sunt însoțite de fotografii și documente inedite, din Arhiva Muzicală a Bibliotecii Cantonale Universitare din Lausanne și a Fundației Clara Haskil din Elveția.