„Iubirea bărbaţilor e o dorinţă ascunsă de a poseda femeia, de a-i banaliza sentimentele, de a face din ea o perversă“, spunea Veronica Micle, cea care a iubit în viaţă doi bărbaţi celebri: pe Caragiale şi pe Eminescu.
Un articol de Monica Andrei|23 octombrie 2014
IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE La Şcoala Centrală din Uliţa Muzelor din Iaşi, Veronica o are profesoară de lucru pe Emilia Rickert. N-o place. Copila e frumoasă, deşteaptă, talentată, apare des pe scenă. Primeşte nota „eminenţă” la obiectele de bază şi calificativ slab pentru purtare şi lucru de mână. Nedreptate! Veronica Câmpeanu muncise mult. Programul încărcat de la pension începea de la 5 AM, iar până se dădea stingerea, la 10.00 PM după rugăciunea de seară, activităţile curgeau.
Când îşi susţine examenul de absolvire de final de an, se prezintă în faţa comisiei formată din: Titu Maiorescu, Ştefan Micle, Vasile Alexandrescu Urechia, Ion Pangrati, O. Teodori şi N. Culianu. Atunci, Ştefan Micle pune ochii pe ea. Directoarea Olga Gros îi aprobă Anei Câmpeanu cererea de retragere a fetei de la şcoală, iar Ştefan Micle vrea minora de nevastă. Mama Veronicăi, o moaşă văduvă cu doi copii, care stătea cu chirie la Iaşi, îşi sacrifică fiica.
„Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul pe care-l fac; azi însă, când privesc înapoi, văd cu groază mulţimea ochilor dispreţuitori: «Ce faci, Veronica! Unde te duci, Veronica? Opreşte-te!…» îi scria Veronica lui Mihai Eminescu despre decizia de a se căsători cu Ştefan Micle. (sursa – Corespondenţă Veronica Micle). În 7 august 1864, când s-au căsătorit, Ştefan Micle avea 43 de ani, iar eleva împlinise 14 ani.
Un proces celebru şi valuri de invidie în epocă
După ce devine doamna Micle, Veronica şi mama sa sunt implicate într-unul dintre procesele răsunătoare ale Iaşului, care îl viza pe Titu Maiorescu. Cele două aduc mărturie împotriva lui Titu Maiorescu, autorul unor „vizite dubioase”. Plin de energie, Maiorescu ţine gratuit un curs de gramatică la Şcoala Centrală dar se zvoneşte că profesoara de lucru manual şi guvernanta şcolii, Emilia Rickert, e amanta lui. Scandalul devine „fabula târgului“, invidia clocotitoare explodează în „Tribuna Română”. Ajung „murmure până la ministeru“.
La 25 de ani, Titu Maiorescu avea o licenţă în Filosofie (Berlin) şi una în Litere şi Drept (Paris) era profesor universitar şi însurat cu o nemţoaică.
În procesul ordonat de către ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii, de la Bucureşti, N. Creţulescu, sunt acuzaţi amanţii Titu Maiorescu şi Emilia Rickert, apoi Emilia Gros, directoarea care tolerase „imoralitatea”.
În dosarul acuzării, Ana Câmpeanu, mama Veronicăi Micle, depune plângere la tribunal, relatând despre vizita „misterioasă” pe care Maiorescu o făcuse în odaia guvernantei şcolii. Faptul era ştiut de la fiica sa, care-l văzuse intrând acolo, în timp ce ea ştergea tabla. Exista şi un alt martor, Frosa Cobălcescu.
Titu Maiorescu locuia în şcoala de fete, dar acest lucru nu era secret. În afară de camera sa, singurul loc de şedere pe care îl putea avea era doar cancelaria. Bărbaţii profesori nu aveau voie să intre în sala unde studiau elevele după cursuri, nici în dormitorul lor, nici în camera directoarei. Încălcarea regulamentului de ordine interioară se pedepsea cu “ştrăifuirea de onorar” (amendă), iar la a treia abatere urma destituirea din funcţie a persoanei vinovate. La proces, Veronica este citată, ca martor important.
Ştefan Micle nu-şi dorea nevasta băgată în asemenea intrigi, dar ea se prezintă, impulsionată de nedreptăţile şcolare trăite. Pe Maiorescu îl apărau somităţi ieşene ale Baroului: P.P. Carp, Vasile Pogor şi Iacob Negruzzi, membrii fondatori ai Junimii şi francmasoni. Profesorul este achitat la prima instanţă. Mărul discordiei continuă.
În 13 ianuarie 1865, Veronica Micle depune plângere la Curtea Criminală. “Fetele atât de isteţe la tribunal, căpătară de la Curte destule bobârnace. Doamna Veronica a depus mărturie că l-a auzit o dată pe Maiorescu vorbind încet cu domnişoara Rickert. Atunci prezidentul o întreabă ce cuvinte a auzit. «Nu ştiu ce cuvinte, dar impresia mea a fost că erau cuvinte de amor». «Dar dumneata ştii ce e amorul?» o întreabă procurorul Cazimir. La această întrebare un zâmbet se ivi pe toate feţele din sala tribunalului, iar Veronica roşise toată şi nu mai răspunse. (sursa – Iacob Negruzzi – “Amintiri de la Junimea”)
Titu Maiorescu e achitat, prin decizia Curţii de Apel 143 din 27 aprilie 1865. La vremea procesului,Veronica era măritată de un an şi însărcinată. 15 ani cât a fost căsătorită cu Ştefan Micle, acesta i-a oferit o viaţă lipsită de griji materiale. Sobrietatea profesorului o rănea pe cruda şi tânăra soţie. Maiorescu şi-a dat seama că fata n-a trăit “sentimentul înălţător al amorului familial”. (Iacob Negruzzi- “Amintiri de la Junimea”)
Să ierţi că am îndrăznit a te iubi…
În 1863, la Iaşi, în iatacul lui Vasile Pogor, se înfiinţează o societate literară, pe care Theodor Rosetti o numeşte „Junimea”, cu întruniri săptămânale, iar din 1867 apare Revista “Convorbiri literare” unde se publica ceea ce se petrecea în societatea literară. (G. Ibrăileanu – “Note şi impresii”). Ca soţie cu doi copii a rectorului Universităţii ieşene, Veronica a cunoscut în amănunt activitatea societăţii. Din cauza procesului avut nu i-a mai prezentat lui Iacob Negruzzi versurile de dragoste compuse de ea.
În 1870, Mihai Eminescu publică în “Convorbiri literare” poeziile „Veneră şi Madonă”, “Epigonii”. Veronica nu-l cunoştea, dar nu rămâne indiferentă la muzicalitatea limbii versurilor. În epocă circulă mai multe variante despre unde s-au cunoscut.
În 1870, în timpul pregătirii Congresului de la Putna, poetul ajunge în Moldova şi-i cere găzduire lui Miron Pompiliu, secretarul lui Ştefan Micle. Cu această ocazie, profesorul i-l prezentă Veronicăi.
Altă variantă: Veronica trata la Viena o eczemă. Prin intermediul gazdei, doamna Lowenbach, îl cunoaşte pe Luceafărul poeziei româneşti, aflat la studii. Erau tineri şi visau să scrie: chipeşul de-o frumuseţe dionisiacă, cum spune în “Geniu pustiu” şi tânăra doamnă blondă, cu părul lung, ciufulit, ridicat într-un coc, din care scăpau două suviţe, cu ochi de migdal înflorit.
Naturală, inteligentă, Veronica Micle ştie să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 a Veronicăi îi surprinde privirea de o melancolie adâncă. Veronica Micle şi Mihai Eminescu se caută, se doresc, se îndrăgostesc. Trec zile de vis şi ceasuri de extaz. La Iaşi, se întâlnesc în Grădina Publică din Copou, sub tei, unde poeta îşi plimba fetiţele. Veronica era măritată, iar Eminescu neînsurat. Curioşii au observat, mama ei a aflat de idilă de la vecine, iar plimbările lor s-au rărit imediat.
În Curierul de Iaşi (1876) Eminescu publică schiţa “La Aniversară”, fără semnătură, care înfăţişa o scenă din viaţa a doi tineri verişori ce se iubeau fără să şi-o spună. Timpul trece, vine şi ziua când poeta îi mărturiseşte soţului său despre iubirea sinceră pentru Eminescu. Micle acceptă cu demnitate vestea.
La 29 de ani, Veronica rămâne văduvă cu două fiice, Virginia (11 ani) şi Valeria (13 ani). Până să primească pensie după soţ, ea ţese, coase, împleteşte, pentru bani puţini. Întoarsă la viaţa de gospodină, compune poezii, citeşte mult, trimite scrisori înflăcărate lui Eminescu: „Am o inimă care ştie să iubească. Te sărut, Veronica“. Dar, „ipocritul”, „tacticosul”, „netrebnicul”, „plănuitorul perfid”, „pururea al tău, Emin” răspunde rar la scrisori. Tăcerile lui sunt ucigătoare.
„După cum ţi-am mai spus” – îi scria poetului în 7 noiembrie 1879 „eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de griji şi de necazuri”. „Să fii a mea oricum aş trăi şi oriunde” – îi răspundea poetul. (sursa- Dosarele Academiei Române). Dar, o căsătorie însemna pierderea pensiei de urmaş. (Veronica Micle – George Sanda).
Au urmat: lacrimi, îndoieli, frământări, speranţe. Tăcut şi modest, Eminescu muncea zi lumină în redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, trimis acolo de Maiorescu. Parfumul anilor de pasiune îi dau putere. Relaţia lor a fost marcată de plecările teatrale şi revenirile pocăite ale lui Eminescu, plus intrigile lui Maiorescu, poreclit în epocă Muerescu.
Eminescu şi Veronica se despărţeau certându-se şi se împăcau blestemându-se. Ea-l voia la Iaşi, el nu putea părăsi Bucureştiul. În gândurile lor, erau uniţi pe viaţă, în realitate… nu s-au căsătorit niciodată.
Scrisorile unei mari iubiri
La Bucureşti, Eminescu locuia la Slavici, iar la Iaşi îl găzduia Creangă, care-l aştepta cu oala de lut cu sarmale fierbinţi, într-o casă plină cu pisici. (Octav Minar – Simfonie Veneţiană, Romanul unei mari iubiri: Eminescu ).
„Te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă (…) Nu văd nici o perspectivă a trăi împreună pentru că nu mi s-a oferit nimic la Iaşi pentru a duce o viaţă convenabilă cu tine (…) Tu rămâi în mintea mea şi sufletul meu, visul de aur al vieţii mele” îi scria Eminescu.
Scrisorile lor sunt pline de amintiri vii, jurăminte înflăcărate, învinuiri arzătoare. “Îmi eşti drag, te doresc, m-aş mulţumi să te văd trecând numai o clipă pe stradă, o clipă, numai o clipă. Singura plăcere este să-ţi scriu. O dată ziceai să murim împreună. Ce înseamnă la bărbaţi iubirea? Cuvântul fără sens pentru inima lor!
Iubirea bărbaţilor e o dorinţă ascunsă de a poseda femeia, de a-i banaliza sentimentele, de a face din ea o perversă. Ferice de acea femeie care ştie să utilizeze acele stări sufleteşti ale unui bărbat, care le prevede spre a-l dispreţui după împrejurări, căutând să-şi ferească sufletul de ruină. Femeia în iubire nu trebuie să se călăuzească numai de pornirea instinctivă a sincerităţii.”
În nori de fum, vin roşu şi bun, Eminescu, alături de Caragiale, Slavici şi Grigore Manolescu purtau discuţii toată noaptea. Dimineaţa pleca spre redacţie. Suferea de insomnie, era extenuat, bea multe cafele, nu mânca, avea dureri de cap, era nervos. Face prima criza de nebunie. Prietenii fac chetă şi-l internează în sanatoriu la Viena.
“Mă cheamă imaginea ta, vorbesc cu dânsa, mă simt atras de dânsa, şi în clipele acestea de reverie, legănat de gondola pe canalele misterioase, mă las copleşit de o fericire aparentă care mă linişteşte”, îi scrie Eminescu, Veronicăi, de la Veneţia. Veronica îl iertase pentru plecările lui nebuneşti şi îi trimite rânduri de foc. ” Scrisorile pe care mi le trimiţi Emin, au început să reînvie în mine credinţa că iubirea noastră nu va muri niciodată”. Până s-a însănătoşit Eminescu şi s-a întors în ţară, Veronica Micle şi-a găsit refugiu în literatură, muzică, activităţi sociale.
Iubeam, a iubi, iubesc… O răzbunare
Titu Maiorescu o cunoscuse la proces, apoi, timp 16 ani a urmărit-o pe Veronica Micle până i-a plătit poliţele pentru procesul avut.
Într-o dimineaţă, Eminescu bate la uşa lui Maiorescu, pentru a-i spune că doreşte să se căsătorească cu Veronica Micle – povesteşte criticul literar lui Brătescu Voineşti. „Am rămas încremenit (…) Îmi aduc aminte, pentru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar cu apă (…) «Dar, Eminescule dragă, asta înseamnă autocondamnarea dumitale la o viaţă de privaţiuni dureroase…»” Eminescu îi promite că va munci pentru amândoi, că nu va mai scrie poezii.
Titu Maiorescu: „Aş fi vrut să-l văd ocupând o catedră universitară de filosofie, aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită, cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu, pentru a-şi asigura existenţa. Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle.
Titu Maiorescu (1840-1917)
Vezi, dragă domnule Brătescu, întrebuinţăm toţi zilnic acelaşi cuvinte, dar accepţia lor variază de la om la om. Iubesc, iubeam, a iubi. Neştiind la ce argument să recurg, dar hotărât să-l împiedic de la un act de nebunie, am recurs la actul nebunesc, şi i-am spus: «Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el.» Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut.”
Acesta a fost destăinuirea pe care a făcut-o Maiorescu, într-o dimineaţă de iunie, lui Ioan Al. Brătescu- Voineşti. Paginile au fost publicate în 1937, (“Din pragul apusului. Gânduri – Amintiri”) când toţi cei implicaţi în poveste erau morţi de mult.
Într-un proces intentat Veronicăi Micle, Titu Maiorescu devine acuzator principal, iar martorul I. L. Caragiale destăinuie amănunte picante din aventura intimă dintre el şi Veronica Micle, pe când aceasta era măritată. Afând toate acestea, Eminescu n-o acuză de nimic pe Veronica, ci o cere în căsătorie. Nu s-au căsătorit niciodată.
În noaptea de 3 spre 4 august 1889 clopotele au bătut funebru la Mănăstirea Văratec. Maica Fevronia Sârbu (poeta Veronica Micle) decedase în urma înghiţirii cu premeditare a unei sticluţe cu arsenic. Trecuse o lună şi ceva de la moartea lui Eminescu, iar despresia profundă îi cernise viaţa şi sufletul.
Este îngropată în cimitirul mănăstirii, lângă un gard, iar mormântul îngrijit de către măicuţe şi vizitat de turiştii care se închină acolo, aflat în afara mănăstirii, este doar ca decor.
