Au fost la Cannes şi au cucerit lumea. Ce a urmat după? Cum a evoluat cariera lor? Cristina Flutur, Cosmina Stratan, Anamaria Marinca şi Laura Vasiliu – destinul unor câştigătoare – o serie de articole marca Ziarul Metropolis.
Un articol de Adina Scorţescu|8 iulie 2015
Laura Vasiliu a ajuns de două ori la Cannes. Prima oară, în 2007, cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, filmul lui Cristian Mungiu care a câștigat Palme d’Or. A două oară, în 2008, cu filmul italian „Il resto della notte”.
„4,3,2” n-a fost debutul în film al Laurei. „Filme eu am făcut cam toată viața, începând din facultate. La un moment dat, veniseră francezi la noi, făceau seriale; tot timpul mă luau. Roluri mai mici sau mai mari. Deci am fost mereu agățată de film. Am făcut dup-aia televiziune, unde am jucat în două seriale, în regia lui Silviu Jicman.”
În 2002 s-a angajat la Teatrul din Târgoviște, unde a avut roluri consistente, care au ajutat-o să se formeze ca actriță. În 2009, s-a angajat la Nottara, unde o puteți vedea în două spectacole: „Un pic prea intim” (regia Cristi Juncu) și „Fazanul” (regia Alexandru Mâzgăreanu).
După „Il resto della notte”, a făcut seriale la PRO TV și Acasă TV. Apoi un film, în regia Cristinei Nichituș, „Mama ei de tranziție”. Și încă unul, irlandez, lansat în 2012: „Milo”. Toamna trecută a filmat pentru o producție australiană, independentă, cu buget mic, „Pop-up”. „Sper să-l poată vedea și publicul din România la Festivalul Anonimul, în august”, adaugă Laura.
Dar cu „4, 3, 2” a fost ceva special, încă de la început. „Când am fost chemată la casting, am simțit că era ceva important. Nu pot explica logic… pur și simplu am simțit.” Apoi, când a ajuns la Cannes, s-a simțit tratată ca o prințesă. „Nu doar de organizatori, dar și de presă, și de spectatori! Ne recunoșteau, voiau să facă fotografii cu noi. Toți fuseseră mișcați de filmul nostru…”
Un film premiat cu Palme d’Or este o deschidere uriașă, „dar actorii români, neavând agenți, fiind ai nimănui…” Din 2007 până acum, situația a rămas cam la fel: „Nici acum n-am agent în România. Dacă aud că ai agent, nici nu te mai cheamă la casting. De ce să aibă un plafon de plată (impus de agent), când pot lua pe cineva pe bani mult mai puțini?! Dar în străinătate am pe cineva, în Sarajevo”, mărturisește Laura.
„Pe mine m-au abordat foarte mulți agenți, mai ales din Anglia. Dar condiția ca să te mențină în baza lor de date este să fi luat un rol prin intermediul lor, adică să fi câștigat ceva prin tine. Mi-au propus foarte multe roluri mai ales atunci, la început. Dar n-am luat probele prin ei (le trimiteam pe mail înregistrarea), deci n-am rămas cu niciunul. Castingurile le-am luat când m-au vrut regizorii, când m-au abordat direct. Altfel, fără să dai probă cu regizorul, cu directorul de casting, e mai greu…”
Cum se obțin rolurile în România? „Există case de producție, care au bazele de date ale tuturor actorilor, iar regizorii și clienții (dacă e vorba de reclame) cer fotografiile actorilor și spun: «Uite, pentru ce am eu nevoie, cred că ar fi potrivit ăsta și ăsta. Sunați-i.» Și ei ne sună ca să ne cheme la probă.”
După succesul din 2007, au fost mai multe telefoane? „Sigur că da, din străinătate au fost foarte multe. Din Anglia primeam tot timpul oferte.”
Cum alege un scenariu? „N-am criterii speciale. Trebuie să-mi placă, să simt că se leagă povestea. Dar am niște rezerve, nu fac orice în film, nu fac ceva care să contravină principiilor mele. Dacă se vânează o goliciune care nu e pe deplin justificată, dacă filmul n-are profunzime, ci se bazează doar pe aceste ieftineli – e plină piața de așa ceva -, refuz. În cea mai mare parte, ofertele au fost de filme cu gangsteri. Una a fost chiar de la regizorul cu care lucrează Jean-Claude Van Damme, care mă voia musai pe mine – nici nu cerea probă -, pentru un rol principal, soția unui gangster. Am citit scenariul și i-am spus că nu fac așa ceva. S-a supărat.”
Eu nu m-am gândit la o carieră în film, culmea! Pentru că am vrut să-mi păstrez această libertate, să pot alege în ce vreau să joc.
După Cannes, Laura nu s-a gândit să se lanseze într-o carieră axată exclusiv pe film. „Pentru că eu sunt destul de pretențioasă la ce lucrez. Și am vrut să-mi capăt libertatea, să pot alege, să nu fiu nevoită să intru în orice. Libertatea mi-o pot păstra având ceva în spate: un salariu (de nimic) la un teatru. Teatrul îmi dă și antrenamentul pentru film; pentru că nu poți să aștepti câteva luni, între două filme, fără să joci. Te anchilozezi pe dinăuntru.”
S-a gândit vreodată să se stabiliească în afară, cum a făcut colega din „4,3,2”, Anamaria Marinca? „Nu, eu n-am puterea ei de a se adapta. Am fost obișnuită ca oamenii să vină înspre mine, nu să mă duc eu înspre ei. Poate și dintr-un confort… nu e ceva ce sună bine; dar asta e situația. Dar îmi place să mă duc, să lucrez în străinătate, și dup-aia să revin în țară.”
CITIȚI ȘI: Viața după Cannes (III): Anamaria Marinca
Dar i-ar plăcea să alterneze teatrul cu filmul. „Ar fi grozav să fac un lungmetraj pe an, cu un rol important! Dar nu e chiar așa… La noi, în România, sunt destul de puține oferte. Iar, pentru străinătate, trebuie să fii acolo, în miezul lucrurilor. Când te sună, să te poți duce – la Londra, la Roma… M-au chemat la Roma, pentru un serial; și nu m-am dus, pentru că trebuia să-mi plătesc avionul și cazarea ca să mă duc la o probă.”
După Cannes, a crescut nivelul onorariilor, în România? „Nu; doar străinii țin cont de asta. Românii n-au cum, că n-au bani. Oricum, după «4,3,2» am făcut film mai mult în străinătate.”
Laura crede că Dumnezeu le aranjează pe toate și că a avut noroc; dar recunoaște că are o meserie grea, pe care n-ar recomanda-o multora: „Până anul trecut, am ținut cursuri la Teatrul Vienez de Copii. Aveam liceeni mulți – copii deștepți, care știu limbi străine; unii erau olimpici internaționali. Doar să îi aud că își îndreaptă gândul către teatru și imediat le spuneam ce înseamnă asta: «O nenorocire. Dacă are cine să te întrețină, poftim, fii șomer de lux!» De ce să îi mint?! Mulțumesc lui Dumnezeu, nici unul – cât timp am stat eu acolo – n-a dat la Actorie. O singură fată a dat la Scenografie. În zilele noastre, chiar nu ai ce face cu meseria asta, în România. Da, să fie unul excepțional, și să aibă și șansă, și susținere, și bani; și nebunie. Altfel… merită să-ți trăiești viața, să fii liniștit.”
FOTO: Website Laura Vasiliu
