Despre o nuvelă-avertisment a lui Kenzaburo Oe, din care se află, din nou, că tinerii sunt în stare de orice.
Un articol de Andrei Crăciun|21 august 2014
Mă aflu, într-o conjunctură, în aceeași încăpere cu tineri de douăzeci-și, cu oarecare stare materială, din țara noastră – România. Încerc să-i ignor, îmi văd de-ale mele. Fragmente de dialog totuși îmi penetrează baricadele.
Aflu că se pregătesc de concediul de odihnă. Nu știu ce vor alege: să fie Asia de Est, să fie Caraibe? City-break-ul în Europa e așa de last-year! În defintiv, ei au bani, pot orice. Ați văzut că și mogulii, acum defuncți, elogiau fluxurile de capital de pe alte continente.
Mai anunță tinerii îmbogățiți prematur ce filme și documentare au văzut. Rețin o idee despre viața sexuală a japonezilor cei instabili emoțional – sunt blocați, psihic, în anii liceului, ultimii ani lipsiți de griji din viețile lor de oameni obligați la succes. Păi, de-aia, mă, și apar în filmele lor porno toate fetele îmbrăcate ca niște puștoaice de liceu! Nu mă bag. Nu mă pricep chiar atât de bine la pornografia japoneză. Tac. Așa o fi.
Se întâmplă apoi să citesc o carte în care sexualitate tinerilor japonezi e tratată pe larg, e importantă. Mă mai dumiresc. Iată: Kenzaburo Oe a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în urmă cu douăzeci de ani. În 1961, pe când avea doar 26 de ani a scris o nuvelă căreia i-a dat titlul “17”.
La fel ca alte cărți, mult mai mari, ale unor autori chiar dacă nenobelizați, “17” pleacă de la un fapt real relatat în ceea ce obișnuia să fie presa. În realitate, Yamaguchi Otoya, un adolescent, l-a asasinat în anul 1960 pe liderul Partidului Socialist Japonez. Apoi, în închisoare, după nici o lună de zile, s-a sinucis.
“17” este o proză scurtă care prezintă un adolescent din ziua în care împlinește șaptesprezece ani până când se regăsește sub cupola unui “partid de dreapta”, în fapt o adunătură de fanatici, de radicali fără discernământ, gata să ucidă pentru un scop în viață.
E utilă cartea lui Oe, arată, fidel, mecanismele prin care un onanist desăvârșit, un adolescent a cărui unică preocupare este, ca în cazul unor tipuri de maimuță, masturbarea în formă continuată, un adolescent pe care nimeni nu face eforturi să-l înțeleagă, umilit de cei din jur, precum și de el însuși, fuge din realitate într-o utopie politică violentă.
Citiți „17“!
Oe vine din generația care a cunoscut ororile Războiului, precum și forța devastatoare a bombelor atomice, tinerii timpului său deveneau soldați credincioși într-o extremă sau în cealaltă. Calea de mijloc era, și atunci, asediată.
Oe vede toate acestea și le înțelege. Își expune, destul de stângaci pentru un viitor nobelizat, viziunile politice, arată Japonia la o cumpănă a istoriei sale, dar toate acestea țin strict de context. Le găsesc secundare.
Ce rămâne din nuvela lui Oe este acest avertisment, crud, că omul la șaptesprezece ani poate, cu adevărat, să o apuce pe orice drum. Noi, maturii, am uitat, pesemne, adolescența, e o boală inevitabilă, de ea au suferit și cei dinaintea noastră, am uitat acea perioadă din viața unui om când ochii celorlalți se lipesc permanent de tine precum tentaculele unei caracatițe.
Citiți “17”, chiar dacă nu mai e la modă să citiți cărți și puteți lua avionul spre oricare din visele voastre. Citiți această nuvelă: vă vor cutremura, dacă le veți înțelege, logica colectivului, sensul apartanenței la o haită și toate celelalte exerciții de dezumanizare.
“17” a fost publicată recent la Polirom, în colecția “Top 10 +”. Traducerea din japoneză a fost făcută de Roman Pașca.
