Realizat de Radu Mocanu şi Mihai Dragolea şi disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, „Roboţelul de aur” a fost unul dintre cele mai de succes documentare româneşti din 2015. Povestea emoţionantă a boxeriţei Steluţa Duţă, crescută la orfelinat.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 martie 2017
Realizat de Radu Mocanu și Mihai Dragolea și disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, „Roboțelul de aur” a fost unul dintre cele mai de succes documentare românești din 2015, deși nu a avut parte, din păcate, și de o distribuție în cinematografe. A fost prezentat, printre altele, la One World Romania și a câștigat marele trofeu al festivalului Docuart de la București.
Cei doi tineri cineaști, veniți dinspre televiziune și nominalizați pentru „tânără speranță” la Premiile Gopo 2016 pentru acest prim film, ilustrează foarte bine care ar trebui să fie unul din rolurile majore ale autorilor de documentare atunci când abordează un caz foarte mediatizat: să meargă în profunzimea subiectului, pentru a-l elibera de senzaționalismul și melodramatismul cu care îl acoperă de obicei presa și pentru a permite o înțelegere mai nuanțată, o apropiere a spectatorului de personaje și de viețile lor.
Povestea protagonistei din „Roboțelul de aur” are toate ingredientele unui narațiuni hollywoodiene. Steluța Dută este o boxerită de 32 de ani, multiplă campioană europeană și mondială. Ea a fost abandonată la naștere și a crescut în diverse case de copii în perioada comunistă, iar la vârsta de 16 ani a fost alungată din cămin. După o perioadă foarte dificilă, este descoperită la 20 de ani de un antrenor de box, care îi va deveni și părinte adoptiv.
Radu Mocanu și Mihai Dragolea o urmăresc pe Steluța Duță în timp ce se pregătește pentru un ultim mare campionat din cariera de boxeriță, unde un eventual succes ar putea-o ajuta să își facă, în sfârșit, un rost în viață. Este elementul care împinge în față dramaturgia și creează o intrigă, o așteptare, ca într-un scenariu clasic.
În tot acest timp, tânăra își înfruntă și trecutul: își întâlnește familia adoptivă, în cea mai emoționantă și dureroasă secvență a filmului, datorită naturalismului puternic, dar și prieteni din copilărie, alături de care merge la unul din fostele cămine și o revede pe fosta directoare despre care spune că o bătea, dar de care își amintește totuși cu o ușoară afecțiune. Este impresionantă luciditatea cu care protagonista și foștii săi colegi vorbesc despre trecutul lor de copii abandonați și despre aspirații.
Cei doi regizori, care sunt și autorii scenariului, mizează pe un stil cât se poate de simplu și de direct, aproape instinctiv, lipsit de artificii (fără muzică sau comentariu din off): nu e loc pentru compoziții sofisticate ale cadrelor, pentru o mizanscenă elaborată, pentru imagini „frumoase”.
Importantă este protagonista – urmărită îndeaproape de o cameră de filmat curioasă și dornică să surprindă și să redea cu cât mai multă sinceritate câteva momente revelatoare din viața spectaculoasă a acestei tinere ambițioase, de care spectatorul se poate atașa foarte ușor.
Camera de filmat nu adoptă cu rigorizitate o poziție observațională, nu caută întotdeauna să devină un martor invizibil. Este mult mai liberă, așa cum se dovedește și Steluța Duță. În multe secvențe, personajele vorbesc ca pentru cameră, răspunzând probabil întrebărilor sau impulsurilor realizatorilor.
Reușita acestui documentar – aparent fără pretenții, dar eficient în ceea ce își propune – vine din amestectul dintre, pe de o parte, personalitatea specială și expresivitatea Steluței Duță și, de altă parte, simplitatea unei regii care nu încearcă să atragă atenția asupra sa, ci se pune, discret, în serviciul protagonistei, lăsând-o să-și dezvăluie forța.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.