„Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat” de Serge Marquis, roman publicat în colecţia Fiction Connection a Editurii Trei, este o lecţie de viaţă extraordinară, profundă, luminoasă şi extrem de emoţionantă. Este, de fapt, o carte de dezvoltare personală scrisă sub masca mult mai frumoasă şi facilă a unui roman despre ego.
Un articol de Liliana Matei|13 aprilie 2020
„Am ales forma romanului pentru a aduce în scenă personaje și situații care să ilustreze multiplele fațete ale egoului. Așa s-au născut Charlot, Maryse, Marie-Lou, Georges și toți ceilalți. Sper să fim cât mai mulți cei care vom încerca să răspundem la întrebările lui Charlot, întrucât am sincera convingere că o mai bună înțelegere a mecanismelor egoului ar permite evitarea multor suferințe omenești”, declară Serge Marquis în primele pagini ale cărții.
Autorul spune că adoră titlul „Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat”, ales de editorul său francez, „pentru că descrie foarte bine conținutul cărții — această descoperire a ceea ce nu suntem în realitate, adică tot ce înconjoară egoul, dar și a ceea ce suntem cu adevărat, mai precis capacitatea de a fi acolo, de a fi prezent, și această capacitate care se află în inima tuturor și care îmbogățește atât de mult viața: capacitatea de a iubi, de a fi fascinat etc.”
Serge Marquis ne transmite toate aceste lecții prin experiența de viață a lui Maryse, un neuropediatru eminent, o femeie frumoasă și inteligentă, teribil de narcisică și convinsă că are întotdeauna dreptate. Maryse este și mama lui Charlot, care o fascinează și o exasperează în același timp. Charlot, un Mic Prinț dezarmant al adevărului, este cel care o pune în fața unor probleme filosofice. Care-i sensul vieții când ai parte de greutăți? Unde se ascunde iubirea când ai de făcut față intimidărilor, prostiei, spaimei de celălalt? Și ce este egoul, chestia aia de care pare să sufere toată lumea?
Însuflețit de un curaj nebun și motivat de o umanitate extremă, Charlot o va învăța pe mama sa că, dacă renunță la certitudini și încetează să se mai considere buricul pământului, va putea, în sfârșit, să aibă parte de adevărata bucurie, cea a relaxării și a inteligenței emoționale. În plus, va învăța să se iubească și să își diminueze egoul fără să considere că asta va duce la dispariția ei.
În paginile noului său roman, Serge Marquis compară egoul cu o ceapă. „E o ceapă alcătuită din nenumărate foiţe identitare. Fiecare foiță se adaugă celor de dinainte în funcție de caracterul unic pe care ea i-l conferă unei persoane.” El spune că procesul de identificare structurează eul printr-o adeziune permanentă la obiecte (un tablou, un drapel, o fotografie, o pălărie), la credinţe religioase, idei politice, idoli, valori, imagini, vise, talente, o anumită muncă, o pasiune pentru muzică sau echitaţie, un nume, un prenume, o relaţie, o naţiune, o reputaţie, un săpun, un cântec, o funcţie, o boală, un stil şi nenumărate alte forme. Iar această adeziune se produce instantaneu. În zilele noastre, creierul nu mai face diferenţa între perceperea lucrurilor care ne ameninţă supravieţuirea şi perceperea celor care ne ameninţă egoul, el declanşează aceeaşi reacţie: lupta, fuga sau paralizia. De îndată ce se profilează o ameninţare, apar frica, agresivitatea şi toate derivatele lor: anxietatea, angoasa, deprimarea, ostilitatea, gelozia, invidia, dispreţul şi alte asemenea emoţii care minează existenţa umană. “Ceapa ţine cu disperare de fiecare foaie a ei, de parcă pierderea uneia singure dintre ele ar antrena dispariţia sa totală. Fiindcă suprimarea unei singure foi este echivalentă, pentru creier, cu moartea. O gravă eroare apărută în cursul evoluţiei.”
Marquis spune că aceasta este o reacție primitivă. Teritorială. Sub efectul hormonilor stresului, suntem gata să ne apărăm fiecare foiţă identitară de parcă ar fi vorba de propria supravieţuire. Folosindu-ne de cuvinte (judecăţi, dezaprobări, critici) sau, într-un mod mai arhaic, de pumni ori de bombe. Din cauza ataşării de aceste foiţe, de aceste coji. E frica de a pierde sau de a nu avea destul. „Nu poţi suprima egoul. Pentru aceasta, ar trebui suprimat procesul de identificare, atât de bine ancorat în diverse zone neurologice”.
Dar autorul are și o veste bună: noi nu suntem egoul. „Ca să fiu mai clar, nu suntem nici ceapa, nici una sau alta dintre foile ei. Suntem mai degrabă «ceea ce în noi nu îmbătrâneşte niciodată». Această minunată expresie preluată de la Marie de Hennezel se referă la capacităţile noastre de a fi prezenţi, de a iubi, a savura, a crea, a transmite, a învăţa, a comunica, a ne minuna, a rezolva probleme, precum şi la alte capacităţi, asociate puterii prezenţei şi inteligenţei omeneşti. Şi poate chiar inteligenţei animale sau vegetale, cine ştie?”
Medic specialist în sănătate mintală, dr. Serge Marquis acordă un interes deosebit stresului și epuizării profesionale și susține 150 de conferințe pe an, în întreaga lume. A publicat două volume de dezvoltare personală care au intrat în topurile de vânzări din Canada. Primul său roman, Egoman, a apărut în 2016.
