CRONICĂ DE FILM Primul lucru care atrage atenţia la „De ce eu?”, al treilea lungmetraj de ficţiune al lui Tudor Giurgiu, este tentativa de apropiere – ca intenţie narativă, execuţie regizorală şi chiar temă muzicală – cu o serie de filme politice italiene din anii `60-`70.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 februarie 2015
Filme realizate, de pe poziții de stânga, de cineaști precum Francesco Rosi, Elio Petri (autorul capodoperei „Anchetă asupra unui cetățean mai presus de orice bănuială”) sau Damiano Damiani (aspect remarcat și de criticul Dana Duma în cronica din revista FILM).
Este o tradiție cinematografică asumată de Tudor Giurgiu, mai puțin gusturile ideologice ale regizorilor menționați. Înclinații care nu i-au oprit totuși pe celebrii cineaști italieni să livreze câteva filme de impact ce au contribuit, de pe pozițiile demascării acide a unui sistem statal viciat și cu mijloacele modeste ale artei cinematografice, la însănătoșirea (limitată a) democrației.
„De ce eu?” nu cred că are premisele de a determina o schimbare asemănătoare. În primul rând, influența unui film asupra opiniei publice este minimă în România, o țară fără săli de cinema și cu dezinteres față de filmele non-hollywoodiene și unde nici măcar mass-media nu mai are forța de a mișca lucrurile.
Și asta în pofida eforturilor de promovare din partea echipei filmului – care au constat inclusiv în prezentarea în câteva mari orașe a unei variante nefinisate în campania electorală pentru prezidențiale de la sfârștul anului trecut și care, după recenta prezentare a lungmetrajului în secțiunea Panorama la Berlin, continuă cu mai multe proiecții de gală și turnee în țară, plus lansarea obișnuită în săli.
Apoi, deși este inedit în peisajul românesc și se detașează, superior, de filmele de presupusă satiră politică doldora de clișee și în tușe extrem de apăsate cu care unii (pseudo)regizori români au alungat publicul din cinematografe în ultimul sfert de secol, „De ce eu?” nu are sclipirea care să-l facă zguduitor. Și nu (doar) din vina unui final parțial ratat, care atenuează șocul unei scene precedente și, din cauza tonului ironic și a notei satirice, este în dezacord cu reținerea arătată în această direcție până atunci.
Tudor Giurgiu este un bun meseriaș. Stăpânește toate mijloacele necesare pentru a ține în frâu și a face coerentă o poveste alambicată, cu multe personaje și dedesubturi, construită pe scheletul mediatizatului caz al tânărului procuror Cristian Panait din București, care s-a sinucis în 2002, în contextul unei investigații asupra procurorului Alexandru Lele din Oradea și a presiunilor ierarhice și politice asupra sa.
Giurgiu alege, inspirat, un actor necunoscut (Emilian Oprea, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila) pentru dificilul rol al lui Cristian. Filmul câștigă astfel un plus de autenticitate, de prospețime, mai ales că Emilian Oprea interpretează credibil rolul protagonistului idealist „singur împotriva tuturor” (marcă atât de specifică „thrillerului politic” de la care se revendică „De ce eu?”). Nu este, totuși, un personaj fără pată, pentru că Giurgiu și coscenarista sa Loredana Novak au grijă să-l facă vulnerabil, mai ales în viața personală (latură unde intervine cel mai mult ficțiunea).
Cu excepția câtorva cadre din spectaculosul pregeneric, camera de filmat este numai lângă Cristian, urmărindu-i interacțiunile cu restul personajelor și transformarea de la un procuror promițător la victima distrusă de un sistem corupt, cinic, mafiot, controlat de serviciile secrete și de politicieni aflați sub influența acestora. Anul 2002 este menționat încă de la început, iar Giurgiu are grijă ca trimiterile spre oficiali ai vremii să fie evidente (apar, cu nume schimbate, premierul Adrian Năstase, ministrul Justiției, Rodica Stănoiu, procurorul Alexandru Lele, printre alții). Este reconstituită fidel chiar o celebră percheziție făcută de Cristian la domiciliul procurorului arădean, filmată de un jurnalist local.
Giurgiu își poartă protagonistul prin culoare lungi, neluminate, neliniștitoare, în clădiri impunătoare, reci, și în birouri kafkiene, pentru a sugera strivirea sa de către un sistem intimidant și impunisabil, ai cărui reprezentanți (jucați de Mihai Constantin, Dan Condurache, Virgil Ogășanu) sunt lipsiți de scrupule. Eclerajul are pe alocuri note expresioniste, directorul de imagine Marius Panduru optând pentru culori estompate, imagini întunecate, un cenușiu generalizat. Nu lipsesc nici cadrele care sugerează supravegherea lui Cristian, dar și posibila sa paranoia, pe măsură ce tentativa de a se opune sistemului capătă contur.
Totuși, renunțarea la unele simboluri uzate (cel al păsărilor apărând de mai multe ori), la redundanța produsă de unele dialoguri (în relația lui Cristian cu iubita sa, dar și într-o scenă în care tânărul procuror îi adresează superiorului său întrebarea ce dă titlul filmului) și la înfloriturile stilistice (într-un cadru cu rol revelator, chipul „eroului” arată ca un craniu, anticipându-se astfel finalul tragic) ar fi fost un câștig. La fel ca un mai fin reglaj al laturei romanțioase a poveștii, care deturnează pe alocuri atenția de la centrul de interes al filmului, diluându-i impactul.
Produs de Libra Film Productions și distribuit de RO Image 2000 în colaborare cu Trasilvania Film, „De ce eu?” va intra în cinematografe din 27 februarie.
INFO
De ce eu? (România, 2015)
Regia: Tudor Giurgiu
Cu: Emilian Oprea, Mihai Constantin, Olga Delia Mateescu, Sore Mihalache, Andreea Vasile, George Remeș, Andi Vasluianu, Dan Condurache, Virgil Ogășanu
Rating: ●●●○○
Foto „De ce eu“: captură film
