Elvira Popescu şi triumful parizian
http://www.ziarulmetropolis.ro/elvira-popescu-si-triumful-parizian/

A ajuns la Paris dintr-o întâmplare şi a avut succes datorită accentului românesc cu care vorbea franceza. A jucat şi în filme, dar, în teatru, cariera Elvirei Popescu a durat 65 de ani.

Un articol de Corina Vladov|29 Noiembrie 2013

Victor Eftimiu scria în 1966, în revista „Teatrul”, despre actorii români deveniţi celebri pe scenele pariziene. Printre ei – Elvira Popescu, actriţă de teatru şi de film. A ajuns la Paris dintr-o întâmplare, chemată s-o înlocuiască pe o actriţă poloneză care părăsise Franţa. Mai jos reproducem un fragment din textul lui Victor Eftimiu:

„Debut senzaţional, nedezminţit în lunga-i şi glorioasa-i carieră teatrală, a avut Elvira Popescu, actriţă fruntaşă şi astăzi, după cîteva decenii de prodigioasă activitate. Fermecătoarea noastră compatrioată joacă mereu, primită cu aplauze de fidelu-i public parizian.

Povestea începutului triumfal la Paris al Elvirei Popescu nu e cunoscută. Daţi-mi voie să vi-o spun. Tînăra, frumoasa şi talentata fostă actriţă a Teatrului Naţional a plecat pe vremuri, pe socoteala ei, împreună cu Storin, Al. Mihalescu şi Ion Iancovescu, să dea la Paris, în sala modestă a Teatrului L’Oeuvre, una sau două reprezentaţii în româneşte cu Patima roşie a lui Mihail Sorbul.

Un public restrîns, compus din invitaţii premierelor, a asistat la spectacolul jucat într-o limbă străină. Printre participanţi era şi binecunoscutul autor parizian Louis Verneuil. Louis Verneuil scrisese o comedie, Ma cousine de Varsovie, pe care urma s-o creeze la Paris o mare actriţă germană, de origine poloneză, Orska.

Primul război mondial abia se încheiase. Întîiul paşaport de intrare în Franţa acordat unui cetăţean german a fost al Orskăi, obţinut prin intervenţia lui Raymond Poincaré la primul ministru de atunci, Painleve — sau viceversa —, Orska a trecut graniţa şi a început să repete în Ma cousine de Varsovie.

Iată însă că un alt cetăţean german, bancherul Bleichschroder, prietenul celebrei actrițe, n-a avut de lucru şi a coborît dintr-un avion pe teritoriul francez, fără viză legală. Arestat, bancherul a mărturisit că fusese adus în Franţa de dorul iubitei sale. A fost trimis peste graniţă, în doi timpi şi trei mişcări. Odată cu el a trebuit să părăsească teritoriul francez şi Orska.

Louis Verneuil a rămas fără principala interpretă pentru care scrisese comedia. Pînă atunci, personajele străine din piesele franţuzeşti erau jucate de actori parizieni, care vorbeau cu accentul naţiunii respective, dar un accent făcut, artificial, lipsit de hazul originalului. Louis Verneuil ţinea cu orice chip să aibă în rolul verişoarei din Varşovia o actriţă din altă ţară, cu accentul autentic, nu contrafăcut.

În disperare de cauză, a telegrafiat Elvirei noastre la Bucureşti, oferindu-i rolul şi un angajament favorabil; o văzuse la Paris în Patima roşie. Bineînţeles că Elvira a acceptat imediat şi a plecat cu primul tren spre capitala Franţei. A intrat repede în repetiţie şi a jucat cu succes rolul polonezei din comedia lui Verneuil, a obţinut şi alte angajamente şi a ajuns una dintre cele mai răsfăţate actriţe ale Parisului. Strălucita ei carieră, care nu s-a încheiat nici astăzi, după atîtea decenii, se datoreşte unui concurs de împrejurări, într-adevăr neobişnuit.

elvira-popescu-215238l

Elvira Popescu (1894 – 1993)

În orice caz, fără Patima roșie, creatoarea Tofanei n-ar fi ajuns vedeta care a strălucit zeci de ani pe scenele, cît şi în filmele franceze. În afară de temperamentul şi de frumuseţea ei, farmecul Elvirei e făcut şi din felul exotic în care vorbeşte limba lui Racine.

În majoritate, dacă nu în totalitate, rolurile ei au fost alcătuite din personaje străine. Pîrdalnicul de accent românesc al Marioarei Ventura, care a stîrnit hazul ironic al comisiei de admitere şi a făcut ca marea viitoare tragediană să fie expulzată de pe scenă, a fost aliatul cel mai de preţ al Elvirei Popescu, a cărei strălucită carieră nu s-a încheiat nici azi, după atîtea decenii.”

Foto Elvira Popescu: cinemagia.ro

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Page 1 of 2012345...1020...Last »