INTERVIU x 2 Lia Bugnar şi Marius Manole vorbesc despre un concept care conţine o mare prietenie, o joacă serioasă de-a teatrul şi o dorinţă de a fi alături de public, oriunde, oricând: „Teatrul nu e o clădire“.
Un articol de Judy Florescu|20 februarie 2014
INTERVIU x 2 Lia Bugnar şi Marius Manole vorbesc despre un concept care conţine o mare prietenie, o joacă serioasă de-a teatrul şi o dorinţă de a fi alături de public, oriunde, oricând: „Teatrul nu e o clădire“.
„Teatrul nu e o clădire“ reprezintă relația profesională dintre Lia Bugnar și Marius Manole, care datează din 2006, atunci când a avut loc prima întâlnire artistică a celor doi actori, în spectacolul „Stă să plouă“, scris și regizat de Lia Bugnar. „Teatrul nu e o clădire“ înseamnă unele dintre cele mai populare spectacole de teatru independent din peisajul bucureștean de la ora actuală.
Proiectul „Teatrul nu e o clădire“ este o demonstrație clară că se pot face spectacole fără buget, fără decor, fără costume, iar că acel gol din scenă poate fi umplut de talentul actorilor şi de inteligenţa textului.
Lia Bugnar: „Nu ne leagă semnături, nu ne leagă ştampile“
Judy Florescu: Ce înseamnă proiectul „Teatrul nu e o clădire“?
Lia Bugnar: E mai mult o stare, o idee a noastră, a mea și a lui Marius Manole. Teatrul este unde sunt actorii și unde se întâmplă teatru, nu la o anumită adresă, nu într-o anumită formă administrativă. Noi ne-am gândit că nu ar trebui să aparținem de nici un fel de instituție și nici măcar de instituții independente, de fapt că n-ar trebui să aparținem de nimeni.
În momentul în care avem o idee pe care vrem s-o transformăm în spectacol, o facem pur şi simplu. Am pornit de la revelația asta și atunci am inventat acest concept sub umbrela căruia ne-am adunat mai mulți omuleți de-a lungul timpului.
„Teatrul nu e o clădire“ susține teatrul independent?
„Teatrul nu e o clădire“este teatru independent în sine. După mine, în momentul ăsta, teatrul independent devine mai puternic de câte ori se întâmplă. De câte ori cineva face un spectacol de teatru independent, care aduce public și care devine celebru, fără să aibă o susținere din bugetul statului. Orice spectacol de acest tip susține teatrul independent, adică îl face mai prezent în conștiința cumpărătorului de bilet. „Teatrul nu e o clădire“ face spectacole pe care lumea vine să le vadă oriunde.
În urmă cu cât timp ați creat acest concept?
Fiind visul nostru împlinit, mie mi se pare că e dintotdeauna. De vreo cinci ani am hotărât să ne numim așa, am conștientizat că suntem un grup care se repetă și care o dată la o perioadă se reîmprospătează, mai atrage noi membri… Dar, în general, nucleul e cam același.
„Stă să plouă“ a fost primul spectacol în care ne-am întâlnit noi doi. Am descoperit că munca mea rămâne, cumva, în efemeritatea ei de teatru. Se joacă, se rejoacă, lumea vine şi caută spectacolele, așa că am început să fac lucrurile cumva mai responsabil și am simțit nevoia să ne și numim într-un fel și să ne legitimăm într-un fel, dar într-un mod destul de nepalpabil.
Acum nu ne leagă decât iubirea pentru teatru, iubirea unora pentru alții și admirația unora pentru talentul celorlalți. Nu ne leagă nimic altceva. Nu ne leagă semnături, nu ne leagă ștampile, nu ne leagă procente.
Citiţi şi: Lia Bugnar: „Teatrul e o minciună foarte adevărată atunci când e spusă bine“
Care sunt următoarele proiecte făcute de „Teatrul nu e o clădire“?
Am vrea să refacem „Jocul de-a adevărul“. Mai am un spectacol, „Melcul“. Și mai e un musical, „Peretele“, care va fi în cel mai nonconformist teatru de stat din orașul ăsta, Teatrul Metropolis. Spectacolul nu va intra neapărat sub umbrela „Teatrul nu e o clădire“, fiindcă un musical necesită un compozitor și alte lucruri care costă bani. Nu va fi un spectacol de zero lei, cum costă de obicei spectacolele mele…
Cum este să ai spectacole fără buget?
E foarte plăcut, pentru că te obligă să scotocești în altă parte, nu prin buzunar. Şi atunci te cauți prin toate sertarele talentului tău, ca să poţi să oferi altceva spectactorului. În momentul în care spectactorul intră în sală și vede o scenă goală, într-o sărăcie lucie, și stă, totuşi, cu zâmbetul pe față, înseamnă că ți-ai câștigat un public, că nu va fi păcălit în seara aia și că va primi altceva, nu imagini, nu decoruri, nu costume, dar că nu va pleca cu „mâna goală“ de la spectacolele noastre.
La ce vă va obliga teatrul de stat?
El ne va obliga să ne încadrăm în niște timpi. De obicei, lucrurile la noi se întâmplau foarte organic. Când ceva era gata, era gata, mai repede decât ne-am fi gândit. Dar acum va trebui să ne încadrăm în niște termene, va trebui să fim într-un sistem cu acest spectacol. Dar esența e aceeași: tot teatru faci. Va trebui să fim mai disciplinați, mai organizați și mai maturi puțin. Mai puțin liberi, dar nu pe partea de creație, ci pe partea de program, pe partea administrativă.
Marius Manole şi Lia Bugnar, în spectacolul „Şapte dintr-o lovitură“ Foto: Oana Monica Nae
Marius Manole: „Teatrul nu mă oboseşte“
Care a fost motivul înființării proiectului „Teatrul nu e o clădire“?
Marius Manole: Eu și cu Lia Bugnar ne-am gândit că teatrul nu trebuie să țină neapărat de o instituție sau de niște ziduri. Teatrul se poate face oriunde, și-ntr-un beci, și-ntr-un subsol, și pe scena unui club, și pe scena unui teatru, asta dacă oamenii care-l fac au de spus ceva prin el. Teatrul trebuie să existe în toate formele lui, fie că e teatru social, că-s numai comedii, că e teatru-experiment, că e teatru bulevardier. Teatrul înseamnă oameni, înseamnă suflet, înseamnă dorință, înseamnă pasiune, înseamnă „Teatrul nu e o clădire”.
„Teatrul nu e o clădire“ înseamnă teatrul independent?
Teatrul independent înseamnă teatru fără bani. Majoritatea oamenilor confundă teatrul independent cu teatrul experimental. Teatrul independent e ceea ce facem noi. Piesele noastre se pot juca oricând într-un teatru, doar că nimeni nu ne dă șansa să ne jucăm piesele acolo și atunci ne autofinanțăm și ne facem piesele independent.
Citiţi şi: Marius Manole şi un record: 23 de reprezentaţii în 21 de zile!
Nu e greu să joci în două-trei spectacole pe zi?
Nu e greu, dacă îți face plăcere. Numai cine nu a încercat spune că e greu. Mai nou, am auzit că și alți colegi au început să joace 2-3 spectacole pe zi: Istvan Teglas, Medeea Marinescu, Ilinca Manolache. Trăim alte timpuri. Suntem în secolul vitezei. Teatrul are alt ritm.
Nu ți-ai propus să bați vreun record?
Nu mi-am propus să bat nici un record. Așa s-a întâmplat. Nu doresc să mă laud cu chestia asta. Pur și simplu s-au adunat multe spectacole despre care eu credeam că se vor mai tria de-a lungul timpului, dar iată că se joacă toate, așa că și eu trebuie să le joc pe toate.
Ce părere ai despre oamenii care îți spun să ai grijă de tine şi să nu te extenuezi?
Am grijă de mine. Oamenii sunt drăguți și își fac griji, dar își fac griji degeaba. Repet, pentru mine teatrul nu este un chin. Teatrul nu mă obosește. Mă obosesc alte lucruri, cum ar fi plătitul întreținerii, alergatul după chestii şi alte activităţi care îmi displac total.
Foto cu Lia Bugnar şi cu Marius Manole – Cătălina Flămînzeanu
