Știu bine „Pescăruşul”, aş putea să recit, noaptea, din el, dacă ar sta cineva să mă asculte. Nu stă nimeni. N-am mai văzut însă un asemenea spectacol. Antoaneta Cojocaru nu a regizat un Cehov, i-a dat o viaţă nouă, poate nu cea mai bună, dar nouă, şi viaţă, oricum!
Un articol de Andrei Crăciun|10 februarie 2014
Era 1896 când s-a jucat prima dată „Pescărușul“ de Anton Pavlovici Cehov. Prima reprezentație a fost un dezastru. Pe atunci, s-a încoronat Țarul Nicolae al II-lea. Încoronarea a fost un succes, umbrit, parțial, de o busculadă în care au murit 1.000 de oameni. Niciunul dintre numele acelor oameni nu s-a păstrat în conștiința publică.
Tot pe atunci, Utah devenea al 45-lea stat american, un ziar austriac (existau, se vede bine, încă ziare!) anunța că s-a descoperit un nou tip de radiație. Erau razele X.
În alegerile prezidențiale din America, republicanul William McKinley îl învingea pe democratul William Jennings Bryan, la Brăila (la Brăila!) se terminau lucrările la Teatrul „Maria Filotti”. Pe atunci se nășteau Zavaidoc și Tristan Tzara, dar și Scott F. Fitzgerald, dar și André Breton, dar și Eugenio Montale. Muzica și literatura aveau un an bun, și încă nimeni nu știa asta. În Marea Britanie domnea Marea Regină Victoria, iar în România Carol I. Pe atunci murea Alfred Nobel.
Era 1896 când s-a jucat prima dată „Pescărușul” de Anton Pavlovici Cehov. Prima reprezentație a fost un dezastru. Interpreta Ninei, Vera Komissarzhevskaya, considerată cea mai bună actriță din Imperiu, a fost atât de intimidată de ostilitatea publicului încât și-a pierdut vocea. Însuși Cehov a părăsit publicul și a stat în ultimele două acte în spatele scenei. Cronicarii au consemnat acest fapt divers: când susținătorii i-au scris, ulterior, înștiințându-l că piesa a devenit un succes, a presupus că aceștia încercau doar să fie amabili.
La Moscova, arta e mai complicată
Totuși, cum-necum, „Pescărușul” a devenit una dintre cele mai de succes piese ale secolelor care i-au urmat. Teatrul de Arte din Moscova și-a gravat un pescăruș la intrare, căci piesa aceasta i-a adus renumele. Arta, mai ales la Moscova, e mai complicată.
Nu voi repovesti acum “Pescărușul”, cel mai probabil îl știți. De ce, totuși, de ce această piesă și nu alta a străbătut, cu atâta grație, timpul? Intuiesc unele răspunsuri: Cehov s-a clasicizat fiindcă a știut, de la început, să vadă esențialul. Relațiile din “Pescărușul” sunt esențiale: așa sunt relațiile din familii, de când există și până vor mai exista familii. Iubirea e grea, nu e ușor să scrii despre iubire. Cehov scria că în piesa lui e multă iubire. Și-a înțeles-o.
O viață nouă
Trec anii și vine acest 2014. Intru în „laboratorul” de la Bulandra . Știu bine „Pescărușul”, aș putea să recit, noaptea, din el, dacă ar sta cineva să mă asculte. Nu stă nimeni. N-am mai văzut însă un asemenea spectacol. Antoaneta Cojocaru nu a regizat un Cehov, i-a dat o viață nouă, poate nu cea mai bună, dar nouă, și viață, oricum!
Actorii nu joacă pe o scenă, între acte nu fac acele lucruri pe care le fac actorii într-un teatru, nu, zac prăbușiți într-un ring care abundă în mici fragmente negre din plastic, care ar putea reprezenta nisipul, o plajă, dar și o smoală, dar și un iad, sau, mai simplu, acea substanță în care se tot afundă omul.
Imagine din spectacolul „Pescarusul“, de la Teatrul Bulandra
Piesa este redată astfel publicului în altfel, totul e nou: muzica, vag psihedelică, dansul personajelor, prăbușirile și înălțările lor în acest ring care, indiscutabil, e viața. Îmi place cum cad personajele din acest spectacol, îmi place și să le văd ridicându-se.
Poate că această reprezentație este mai precară, artistic, decât cele anterioare, dar cu siguranță este mai puțin dogmatică. Este un experiment, și e prea devreme să vorbim despre succesul unui experiment. Prea mult balet, de fapt? Prea mult dans? Prea teatrală interpretarea acestor actori? Metaforele sunt prea explicite? Poate. Dar poate că e și mai mult decât atât, poate că e ceva ce încă nu putem înțelege.
Umanitatea
Mi-a plăcut acest „Pescăruș” filtrat de o sensibilitate foarte feminină, chiar dacă s-a îndepărtat de primul Cehov, sau poate că tocmai de aceea. E altceva și chiar dacă durează îngrozitor de mult, și chiar dacă are timpi morți, care s-ar cuveni eliminați, îmi place imperfecțiunea spectacolului –îi dă o umanitate aparte.
Sunt câteva scene pe care nu le mai poți uita: scriitorul Trigorin, plângându-se că e mai slab decât Tolstoi, și luând, totuși, de la fiecare câte o pagină cu o poveste, târându-se, suferind pentru toate acele întâmplări pe care le culege. Nina, trăindu-și viața mai mult în cădere, căci așa se trăiesc viețile când visezi prea departe. Aș spune că se vede, în clar, cum lucrează timpul nefericirea, iar asta – credeți-mă – nu e deloc puțin!
Ce melancolică maiestate emană și Sorin, la Cehov mai degrabă schematic, când nu batjocorit de-a dreptul pentru viața irosită în slujba statului.
E frumos în februarie la Bulandra, în sala de lângă Parcul Grădina Icoanei, e frumos când orașul e îngropat în zăpadă, întocmai ca într-o altă iarnă dintr-un imperiu dispărut, ca într-o piesă de acum aproape 120 de ani. În om, mare lucru, totuși, constat cu încântare și cu groază, nu s-a schimbat.
Pescărușul de la Bulandra, un spectacol-laborator de Antoaneta Cojocaru, îi aduce în scenă pe:
MIHAELA TELEOACĂ – Arkadina
ADRIAN CIOBANU – Trigorin
ANTOANETA COJOCARU – Nina Zarecinaia
ŞTEFAN LUPU – Treplev
RICHARD BOVNOCZKI- Sorin
GABRIEL RĂUŢĂ- Dorn
ELA IONESCU – Maşa
ISABELA NEAMŢU – Polina Andreevna
LARI GIORGESCU – Medvedenko
VLAD OANCEA – Samraev
ADRIAN-GEORGE POPESCU – în rolul „Un pescăruş”.
I-am remarcat pe Adrian Ciobanu și Richard Bovnoczki, dar asta este, poate, doar o altă întâmplare.
