Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuţi artişti rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury şi Keith Richards?
Un articol de Alina Vîlcan|28 mai 2021
Bruce Springsteen: „Sunt Hannibal traversând Alpii”
Am zece ani și cunosc în cele mai mici detalii trotuarele de pe Randolph Street, strada mea. Aici, în după-amiezile spectrale, sunt Hannibal traversând Alpii, un soldat prins în lupte aprige în munți și nenumărați eroi cowboy străbătând cărările stâncoase din Sierra Nevada.
Eram săraci aproape lipiți pământului, deși nu m-am gândit niciodată la asta. Aveam cu ce să ne îmbrăcăm, aveam ce să mâncăm și unde să ne culcăm. Aveam prieteni albi și de culoare care o duceau mai rău. Părinții mei aveau serviciu, mama era secretară la o firmă de consultanță juridică, iar tata, la Ford. Casa noastră era veche și în scurt timp avea să se delabreze. O singură sobă cu petrol în sufragerie, doar atât aveam ca să încălzim toată locuința. La etaj, unde dormeam cu toții, te trezeai dimineața, iernile, și îți vedeai aburii respirației.
La noi acasă nu se mergea la plimbări sub clar de lună, nici la restaurante și nimeni nu ieșea seara în oraș. Tata nu avea nici dispoziția, nici banii și nici sănătatea necesare pentru o viață socială normală cu soția sa. N-am văzut un restaurant pe dinăuntru decât după douăzeci de ani și atunci mă intimida orice șef de sală licean de la taverna locală.
Mama era mare iubitoare de muzică. Muzica Top 40. În mașină radioul era deschis mereu, la fel și în bucătărie, dimineața. De la apariția lui Elvis, când eu și sora mea ne dădeam jos din pat și mergeam la parter, ne întâmpinau hiturile zilei răsunând din micuțul radio așezat pe frigider.
Aveam prieteni de culoare, chiar dacă numai rareori intram unii în casele celorlalți. Pe stradă se simțea o detensionare a relațiilor interrasiale. Adulții albi și cei negri afișau un aer cordial, deși distant. Copiii se jucau împreună. Între ei se împărțeau des remarci rasiale. Se schimbau insulte.
Citiți articolul complet în Ziarul Metropolis.
Freddie Mercury: „Am fost… un copil precoce”
„Am fost… un copil precoce, iar părinții mei au crezut că, dacă mă dau la internat, o să-mi facă bine. Așa că, pe la șapte ani am fost dus la unul din India pentru ceva vreme. A fost un punct de cotitură în educația mea, care cred că a dat roade.” (Freddie Mercury)
„Părinții lui Freddie l-au trimis la o școală în India și m-a întristat plecarea lui. Dar aici în Zanzibar calitatea educației pentru băieți nu era atât de ridicată. În plus, cred că tot atunci părinții lui s-au mutat cu serviciul în insula Pemba și cu siguranță standardele educaționale de acolo nu erau ridicate.” (Perviz Darunkhanawala, verișoara primară a lui Freddie)
Familia lui Freddie, care a părăsit Zanzibarul doar cu câteva valize (n.r. – din cauza revoluției violente din 1964), s-a dus în Anglia, unde a fost găzduită de rude. Nu au mai privit înapoi. „Relațiile familiale s-au răcit după aceea”, își amintește cu tristețe Perviz, verișoara lui Freddie. „Când am auzit mult mai târziu că Freddie devenise un muzician celebru, am fost foarte fericită că avem așa un geniu în familie. Eram tare mândri de el. Dar nu a mai comunicat cu niciunul dintre noi. Nu ne-a trimis nici măcar o casetă.”
Citiți articolul complet în Ziarul Metropolis.
Keith Richards: „Mi-am petrecut toți anii de școală cu gândul c-o să fiu luat în armată”
Vreme de mulți ani am dormit, în medie, de două ori pe săptămână. Asta înseamnă că am fost treaz cât pentru cel puțin trei vieți. Iar înainte de acele vieți, e copilăria mea, pe care mi-am petrecut-o la est de Londra, la Dartford, pe malurile Tamisei, unde m-am născut. 18 decembrie 1943. Din spusele mamei mele, Doris, s-a întâmplat în timpul unui raid aerian. N-o pot contrazice.
În Dartford toți sunt hoți. E o chestie genetică. Circulă o vorbă de demult care celebrează trăsăturile specifice și neschimbate ale zonei: „Când zici Sutton, zici carnea de oaie, când zici Kirby, zici vită, când zici South Dame, zici turta dulce, iar când zici Dartford, zici hoț”.
E un miracol cum de s-au găsit mama și tata – ceva atât de aleatoriu, atracția contrastelor, căci contrastau și ca mediu din care proveneau, și ca personalitate.
Bunicului Gus – Domnul să-l aibă în pază – îi datorez mare parte din dragostea mea pentru muzică. Îi scriu adesea bilețele și i le prind cu un bold. „Mulțumesc, bunicule.”
Prin 1959, când aveam 15 ani, Doris mi-a cumpărat prima chitară. Cântam dinainte s-o primesc, dar nu ești decât un cârpaci dacă n-ai jucăria ta. Era o Rosetti. Și a costat vreo zece lire.
Tot ce știu am învățat de pe discuri. Să fii capabil să reproduci ceva pe loc, fără toate acele îngrădiri îngrozitoare ale portativului, departe de închisoarea măsurilor, a celor cinci linii.
Eram norocos să am o pereche de pantaloni. Opusul tipului obsedat de modă erau rockerii și motocicliștii. Eu nu eram tocmai încadrabil. Într-un fel, reușeam să stau cu fundu-n două luntri fără să mă lovesc la ouă. Aveam uniforma mea, fie iarnă, fie vară: geacă Wrangler, cămașă violet și pantaloni negri foarte strâmți pe picior. Eram celebru pentru faptul că n-aveam nici o treabă cu frigul, fiindcă nu-mi prea schimbam garderoba. Cât despre droguri, pe atunci încă nu mă apucasem, cu excepția folosirii ocazionale a pilulelor lui Doris pentru dureri menstruale.
Mi-am petrecut toți anii de școală cu gândul c-o să fiu luat în armată. Îmi stătea pe creier – mergeam la școala de artă și apoi în armată. Și deodată, chiar înainte să împlinesc 17 ani, în noiembrie 1960, s-a anunțat că gata, chestia asta s-a anulat definitiv. (Trupa Rolling Stones avea să fie în curând invocată ca unicul motiv pentru care ar trebui reintrodusă obligativitatea serviciului militar.)
Citiți articolul complet în Ziarul Metropolis.
Vreme de mulți ani am dormit, în medie, de două ori pe săptămână. Asta înseamnă că am fost treaz cât pentru cel puțin trei vieți. Iar înainte de acele vieți, e copilăria mea, pe care mi-am petrecut-o la est de Londra, la Dartford, pe malurile Tamisei, unde m-am născut. 18 decembrie 1943. Din spusele mamei mele, Doris, s-a întâmplat în timpul unui raid aerian. N-o pot contrazice. (Keith Richards)
