Autobiografia unei legende rock: Bruce Springsteen
https://www.ziarulmetropolis.ro/autobiografia-unei-legende-rock-bruce-springsteen/

„Born to Run”, autobiografia legendarului star rock Bruce Springsteen, este o incursiune în inima Americii, din New Jersey până pe coasta Californiei, pe cea mai bună muzică. Amintirile artistului se succed într-o ameţitoare poveste spre succes, din care am selectat 30 de fragmente.

Un articol de Alina Vîlcan|9 Februarie 2018

M-am născut într-un oraș de coastă unde aproape totul are un ușor aer de impostură. Așa și eu. La douăzeci de ani nu eram vreun rebel la volanul unui bolid, ci un tânăr care cânta la chitară pe străzile din Asbury Park, membru marcant, deja, al celor care „mint” în numele adevărului… adică artiștii, cu „a” mic.

Aveam însă patru ași în mânecă, numai unul și unul. Eram tânăr, adunasem aproape zece ani de experiență într-o formație care cânta la greu prin baruri, mă înconjurasem de un grup mare de muzicieni autodidacți care-mi împărtășeau stilul muzical și aveam o poveste de spus.

Mai întâi…

Am zece ani și cunosc în cele mai mici detalii trotuarele de pe Randolph Street, strada mea. Aici, în după-amiezile spectrale, sunt Hannibal traversând Alpii, un soldat prins în lupte aprige în munți și nenumărați eroi cowboy străbătând cărările stâncoase din Sierra Nevada.

Eram săraci aproape lipiți pământului, deși nu m-am gândit niciodată la asta. Aveam cu ce să ne îmbrăcăm, aveam ce să mâncăm și unde să ne culcăm. Aveam prieteni albi și de culoare care o duceau mai rău. Părinții mei aveau serviciu, mama era secretară la o firmă de consultanță juridică, iar tata, la Ford. Casa noastră era veche și în scurt timp avea să se delabreze. O singură sobă cu petrol în sufragerie, doar atât aveam ca să încălzim toată locuința. La etaj, unde dormeam cu toții, te trezeai dimineața, iernile, și îți vedeai aburii respirației.

La noi acasă nu se mergea la plimbări sub clar de lună, nici la restaurante și nimeni nu ieșea seara în oraș. Tata nu avea nici dispoziția, nici banii și nici sănătatea necesare pentru o viață socială normală cu soția sa. N-am văzut un restaurant pe dinăuntru decât după douăzeci de ani și atunci mă intimida orice șef de sală licean de la taverna locală.

Mama era mare iubitoare de muzică. Muzica Top 40. În mașină radioul era deschis mereu, la fel și în bucătărie, dimineața. De la apariția lui Elvis, când eu și sora mea ne dădeam jos din pat și mergeam la parter, ne întâmpinau hiturile zilei răsunând din micuțul radio așezat pe frigider.

Aveam prieteni de culoare, chiar dacă numai rareori intram unii în casele celorlalți. Pe stradă se simțea o detensionare a relațiilor interrasiale. Adulții albi și cei negri afișau un aer cordial, deși distant. Copiii se jucau împreună. Între ei se împărțeau des remarci rasiale. Se schimbau insulte.

Chitara mea era cea mai ieftină de pe piață, dar, în comparație cu jaful cu care cântasem înainte, era un Cadillac.

Acasă, tata a ajuns în sfârșit la concluzia că s-a săturat până peste cap. Orașul și afecțiunea de care suferea îl puseseră la pământ. A decis că se va duce în California unde va începe o viață nouă. Voia ca mama și noi toți să mergem cu el, dar spunea că, la nevoie, se va duce și singur. Freehold, New Jersey, nu-l va mai vedea pe Doug Springsteen cum se zbate-n țărână. Sora mea Virginia a hotârât să rămână în Lakewood cu noua ei familie. Eu am decis să rămân în Freehold, unde puteam să îmi câștig cât de cât traiul grație reputației mele tot mai solide de rege al cântăreților de bar.

Șase luni mai târziu, în 1969, la nouăsprezece ani, stăteam pe aleea casei noastre și le făceam cu mâna de rămas-bun părinților și surorii mele mai mici, Pam. Toate catrafusele lor erau înghesuite în valizele ancorate deasupra Rambler-ului lor model 1960. au luat cu ei 3.000 de dolari, toți banii pe care îi aveau.

Mai apoi…

Duceam traiul unui muzician în devenire. Un boem prin forța împrejurărilor – deși, așa cum am spus, nu beam și nu luam droguri. Unul dintre foștii mei colegi de cameră, chitarist ca mine, avea să-și afle sfârșitul cu un glonț în cap după o scurtă perioadă în care băgase în el prea multe substanțe, irosindu-și talentul și ajungând pe străzi. Am văzut oameni care și-au făcut creierii praf, care au apucat-o pe calea asta și nu și-au mai revenit. Și-așa abia mă țineam pe linia de plutire. Nici nu mă gândeam să-mi injectez în vene substanțe necunoscute.

În anii ‘60 prima versiune a poveștii țării mele care mi s-a părut veritabilă și nefiltrată a fost cea auzită în cântecele unor artiști precum Bob Dylan, The Kingsmen, James Brown și Curtis Maryfield. „Like a Rolling Stone” mi-a întărit credința că este posibil ca o viziune adevărată, neviciată și lipsită de compromisuri să ajungă la milioane de oameni pe unde scurte, schimbându-le percepția asupra lumii (…).

Am compus „Born to Run” stând pe marginea patului într-o căscioară recent închiriată pe West End Court, la nr. 7 ½, în West Long Branch, New Jersey. Eram în mijlocul unui curs-fulger autoimpus de rock ‘n’ roll din anii ’50 și 60. aveam o măsuță cu un pick-up lângă pat, ca să pot pune discul preferat din acel moment doar rostogolindu-mă somnoros pe o parte. Noaptea stingeam lumina și mă lăsam furat de somn legănat de muzica lui Roy Orbison, Phil Spector sau Duane Eddy. Discurile astea îmi vorbeau acum într-un fel care nu îi mai ieșea muzicii rock de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Dragoste, muncă, sex și distracție.

Eram copilul Americii din epoca Războiului din Vietnam, a asasinării lui Kennedy, King și Malcolm X. Țara nu mai semăna cu tărâmul inocenței despre care se vorbea în timpul lui Eisenhower, în anii ’50. Asasinatele politice, nedreptatea economică și rasismul instituționalizat erau cât se poate de prezente în toată brutalitatea lor. Cu toatele, chestiuni care până atunci fuseseră alungate la marginea vieții americane.

În aer plutea nesiguranța – sentimentul că s-ar putea ca lucrurile să nu iasă bine, că avantajul moral ne-a fost tras ca preșul de sub picioare, că visul în care ne cufundaserăm fusese cumva pângărit și că viitorul va fi pe veci o necunoscută. Aceasta era noua stare de lucruri și, dacă voiam să-mi trimit personajele pe acest drum, trebuia să pun toate chestiile astea în mașină cu ele. Ăsta era prețul, asta cereau vremurile.

Prima mea provocare a fost când Time și Newsweek au sunat fiindcă voiau să mă pună pe coperta lor. Am stat pe gânduri, pentru că pe atunci artiștii populari, îndeosebi cântăreții de rock ‘n’ roll, nu apăreau pe copertele revistelor de informații considerate serioase. Cultura mass-media era, la mijlocul anilor ’70, foarte diferită de cea de astăzi. Pentru început, nimeni nu îi spunea „mass-media”. Nu existau Internetul, nici Entertainment Tonight, de știrile mondene nu auzise nimeni (…).

Spectacolele din LA au decurs bine. Au fost de față Martin Scorsese și Robert De Niro și, câteva zile mai târziu, Marty a proiectat „Crimele din mica Italie” pentru formație, precedat de un scurtmetraj de-al său, „The Big Shave”. Îl cunoscusem pe Jack Nicholson, și el fiu al Jersey-ului crescut în Neptune City, un oraș vecin cu Asbury Park. După concert ne-am retras într-un bar mic de deasupra clubului Roxy și l-am întrebat cum face față succesului. A spus că la vremea când cunoscuse succesul, era deja pregătit pentru el. Nu știam dacă și eu eram, dar aveam să aflu curând. Nu peste mult timp urma să traversăm Oceanul pentru o serie de spectacole ce aveau să îmi arate exact cât de pregătiți eram.

The Beatles, The Stones, The Animals, The Yardbirds, The Kinds, Jeff Beck, Clapton, Hendrix, The Who – plecam spre insula eroilor noștri. Căminul britanic al celei de-a doua veniri, locul unde prima generație a cântăreților blues și rock ‘n’ roll americani eșuase pe un țărm îndepărtat, fusese înțeleasă, metabolizată temeinic și trimisă înapoi sub o nouă și miraculoasă înfățișare. A doua generație rock a grupurilor beat dusese la bun sfârșit o încercare herculeană.

Burn to Run” ne-a oferit accesul la un alt nivel. Eram o forță nouă și tânără de luat în calcul. Sub aspect financiar, scăpaserăm din zona roșie și ne mutaserăm definitiv în cea neagră (teoretic). Înregistraserăm un succes de etapă.

De la început am știut că vreau mai mult decât o carieră solo și mai puțin decât o formație în care membrii au drepturi egale. Democrația în formațiile rock, cu foarte puține excepții, este deseori o bombă cu ceas. Există multe exemple, începând și terminând cu Beatles. Voiam totuși muzicieni buni, prieteni și personalități cu care să rezonez. Voiam să am alături o expresie a cartierului. De acolo se trag toate marile formații rock.

Când s-a reunit la început E Street Band, eu, personal, habar nu aveam cine-i sunt membrii. Mulți abia ne cunoscuserăm.

După „Born to Run” mă alesesem cu un pian Steinway cu coadă și un Chevrolet Corvette din 1960 cu jante Cragar pe care l-am luat cu șase miare de la un puști ce vindea înghețată la un stand din West Long Branch Carvel. În rest, doar facturi (…).

The River” este primul meu album în care iubirea, căsătoria și familia ocupă un loc central.

Nu am băut niciodată pentru că-mi plăcea alcoolul. Așa cum a spus cândva, la barul unui hotel, excelentul cântăreț Bobby King, tovarășul meu de drum, când l-am întrebat ce otravă preferă: „Nu-mi place nici una, așa că beau de oricare”. Sunt perfect de acord (…).

Atracțiile și seducțiile celebrității și succesului, așa cum mi se înfățișaseră, îmi păreau periculoase și înșelătoare. Ziarele și revistele rock erau tot timpul pline de istorii despre oameni care duceau o viață îmbelșugată, dar care rătăciseră calea și o dăduseră în bară, totul pentru ca zeii (și oamenii!) să se simtă bine și să râdă în continuare.

Julianne Phillips, prima soție a artistului Bruce Springsteen. Cei doi au fost căsătoriți între anii 1985-1989.

În Los Angeles am cunoscut-o pe Julianne Phillips, o actriță venită din zona Pacific Northwest. Avea douăzeci și patru de ani, era înaltă, blondă, educată, talentată, o femeie frumoasă și fermecătoare. Ne-am plăcut și am început să ne vedem cu regularitate. După șase luni, i-am cerut mâna pe balconul căscioarei mele din Laurel Canyon. Ne-am căsătorit în Lake Oswego, Oregon. A fost ca o scenă scoasă dintr-un film de Preston Sturges. Vestea ceremoniei se aflase și orășelul intrase în fierbere.

Ne-am unit destinele la miezul nopții, ferindu-ne de asaltul presei. A doua zi, în timpul brunch-ului nostru festiv, cerul era plin de elicoptere doldora de fotografi de la tabloide. Tata stătea la o masă de picnic și fuma, părea că tocmai fusese ridicat cu macaraua din bucătăria sa californiană și depus exact așa pe un câmp din Lake Oswego. În tot acest timp nu m-am despărțin nici o clipă de domnul Jack Daniel‘s (…).

1 iunie 1985, Castelul Slane, Dublin, Irlanda, primul nostru concert pe stadion. La modul absolut. Pe un câmp la optzeci de kilometri de Dublin se adunaseră nouăzeci și cinci de mii de oameni. Cel mai numeros public din câte văzusem vreodată.

27 septembrie 1985, la Los Angeles Memorial Coliseum, locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice din 1984. ultimul din cele patru concerte a fost o petrecere. Formația și cei optzeci de mii de losangelezi au fost întâmpinați de-un cer albastru intens și de temperaturi mângâietoare. Prestația formației a culminat într-o atmosferă de sărbătoare finală. Eram acum unul dintre cele mai mari, dacă nu cel mai mare grup rock din lume și, pentru a ajunge acolo, nu uitaserăm de unde veneam. Fuseseră câteva hopuri pe parcurs, iar pe viitor trebuia să fiu de două ori mai precaut cu modul în care muzica mea era folosită și interpretată, dar, una peste alta, ajunseserăm la capăt intacți, uniți, și pregătiți să mergem mai departe.

Eu și Julianne ne-am întors în căsuța noastră din LA. M-am simțit super… vreme de două zile bătute pe muchie. În a treia zi m-am prăbușit. Și acum ce fac?

Fragmente din volumul autobiografic „Born to Run”, de Bruce Springsteen, editura Polirom, 2017.

Eram copilul Americii din epoca Războiului din Vietnam, a asasinării lui Kennedy, King și Malcolm X. Țara nu mai semăna cu tărâmul inocenței despre care se vorbea în timpul lui Eisenhower, în anii ’50. (Bruce Springsteen)

Foto: The Paris Review

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

13
/11
/18

O jumătate de plic, gol, conținea o adresă. Primisem foaia de la fratele meu, care aflase adresa de la un coleg de muncă, din București, cu rude în Transilvania. Așa funcționau lucrurile, când funcționau. M-am dus la Poșta din orașul în care făceam liceul, Găești, am cumpărat un plic și timbre, iar seara am scris o mică scrisoare.

13
/11
/18

Lavinia Bălulescu tocmai a publicat două cărți. Una de poezie (scrisă împreună cu tatăl său, distinsul domn Constantin Bălulescu), „Zmeii sunt de treabă”, la editura Paralela 45. Și una de proză – „Terasa Fericirii” (editura Polirom). Iată ce ne propune spre lectură!

13
/11
/18

Grupul Editorial ALL va fi prezent, în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, la ediția cu numărul 25 a Târgului Internațional Gaudeamus Carte de învățătură. Vizitatorii sunt așteptați în standul ALL cu reduceri de până la 85%, noutăți editoriale pentru toate categoriile de cititori, surprize și cadouri dulci pentru cei mici.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

08
/11
/18

Editura Gama le propune cititorilor prezenți la Gaudeamus 2018 (14-18 noiembrie) o campanie inedită de promovare a lecturii și jocului: alegerea unei zile în care suntem provocați să renunțăm la dispozitivele electronice. Derulată sub sloganul „Ziua în care avem timp”, campania debutează la ediția din acest an a târgului de carte Gaudeamus cu o dezbatere amplă, plănuită pentru data de duminică, 18 noiembrie, ora 13.30, la Sala Cupola din cadrul Romexpo, și o tombolă.

07
/11
/18

”Sunt cu doi ani mai mare decât țara mea și mă doare să văd că țara mea suferă. Dar îmi pun speranța în cei care vin după mine. În copii! Speranța că vor trăi demn și se vor putea bucura de roadele strădaniei lor ca adulți. La Centenarul ei, România nu arată bine – este mai dezbinată, mai fragilă, mai șubredă ca oricând. Și dincoace și dincolo de Prut!” - Mihai Șora, la împlinirea vârstei de 102 ani...

29
/10
/18

Editura Humanitas vă invită marți, 30 octombrie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea volumului Ioanei Pârvulescu Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor. Desenele prezentate in volum sunt semnate de Mihail Coșulețu.

23
/10
/18

O fotografie din anul 1965 cu protagoniștii filmului "Doctor Jivago", ecranizarea romanului omonim semnat de Pasternak, în regia lui David Lean. Se împlinesc, astăzi, 60 de ani (23 octombrie 1958) de când scriitorului rus Boris Pasternak i se decerna Premiul Nobel pentru literatură pentru romanul "Doctor Jivago",roman devenit best-seller în Europa Occidentală, dar nepublicat în țara de origine.

22
/10
/18

Juan Gabriel Vásquez, un scriitor care își împarte viața între douăcontinente, multipremiat și tradus cu succes la edituri prestigioase din întreaga lume, deschideserile dedicate literaturii la ediția din acestan a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. „Vásquez este una dintre cele mai originale voci ale literaturii latino-americane contemporane!” (Mario Vargas Llosa). 

18
/10
/18

În weekendul 20 - 21 octombrie Mega Mall devine destinația ideală pentru pasionații de știință și tehnologie de toate vârstele. Centrul comercial găzduiește SCIKiDS Festivalul Științei ediția a VI-a - 100 de ani de știință. În premieră, Profesoul Trăsnit va conduce un experiment inedit și va crea un nor uriaș artificial pe Terasa Mega Mall situată la nivelul 2B.

Page 1 of 8512345...102030...Last »