Scris înainte de 1989, filmat în 1990 şi apărut în 1991, „A unsprezecea poruncă”, doar inspirat din cartea „Patimile după Piteşti” a lui Paul Goma, este o prezenţă bizară în filmografia lui Mircea Daneliuc. Filmul este disponibil gratuit pe platforma Cinepub.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 martie 2017
Care e cel mai just fel de abordare a unei opere minore din filmografia unui cineast influent, la puţin peste 25 de ani de la apariţia ei?
În cazul marilor regizori, aşa cum este Mircea Daneliuc, probabil că cea mai onestă cale este încercarea de a plasa un astfel de film – departe nu doar indiscutabilele sale realizări din timpul comunismului, cât şi de lungmetrajele ulterioare – în traiectoria unei viziuni cinematografice indubital originale.
Scris înainte de 1989, filmat în 1990 şi apărut în 1991, „A unsprezecea poruncă”, doar inspirat din cartea „Patimile după Piteşti” a lui Paul Goma, este o prezenţă bizară în filmografia lui Mircea Daneliuc.
Bineînţeles, structura sa stridentă de parabolă antitotalitară îl apropie cel mai mult de celebrul „Glissando” (1982). Şi îl înscrie totodată într-o anumită tradiţie a cinematografiei române, deopotrivă ante şi post-89, de a se exprima prin alegorie (o tradiţie cu care indirect a polemizat Noul Val de după 2000, prin recuperarea realismului şi a intimismului).
Totuşi, privit astăzi, este un film căruia îi lipseşte inventivitatea, incisivitatea şi luciditatea care au dominat cinematografia lui Mircea Daneliuc până în 1989 (chiar şi în cazul unui film din aceeaşi zonă tematică şi stilistică, aşa cum a fost „Glissando”).
Răfuiala cu comunismul este marcată încă din pregeneric, printr-un mesaj fără echivoc, în spiritul atmosferei inevitabil vindicative a momentului: „Se dedică acest film închisorii comuniste numită Piteşti-România, pentru iertarea păcatelor ei”.
Imediat sunt indicate locul şi momentul acţiunii: Berlin, aprilie 1945. Trupele Aliate îi arestează pe bărbaţii şi femeile din Germania care seamănă cu Adolf Hitler, Eva Braun, Joseph Goebbels, Joseph Bormann şi alţi lideri nazişti, pentru a-i descoperi şi pedepsi pe adevăraţii criminali.
În timpul unui bombardament, mai mulţi astfel de prizonieri reuşesc să fugă şi ajung în zona unui depozit subteran, într-o pădure, de unde nu pot evada mai departe de teamă că mlaştina şi dealurile care îi înconjoară sunt minate şi că ar putea fi prinşi din nou. O convenţie pe care spectatorul este invitat, nu cu foarte multă putere de convingere, să o accepte.
Şi chiar dacă contextul istoric indicat în debutul filmului este sugerat a fi cel al Germaniei la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, referinţele concrete sunt repede abandonate, într-o tentativă de a da un caracter universal filmului.
Astfel că devine imediat evident că „A unsprecezea poruncă” este mai degrabă viziunea lui Mircea Daneliuc deopotrivă asupra societăţii comuniste în care trăise până atunci şi asupra umanităţii. Satirist notoriu, cineastul portretizează această comunitate ca una dominată de „autodevorare”, „ură”, „delațiune”, „abjecție”, „maculare”, „culpabilizarea generală”, „sub impulsul nimicitor și, în cazul de față, și derizoriu, al puterii” (aşa cum nota criticul Magda Mihăilescu la momentul lansării filmului).
„A unsprezecea poruncă” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
Însă ce rămâne cinematografic dincolo de aceste mesaje recurente la Mircea Daneliuc? Filmele de până atunci ale regizorului erau străbătute, în grade diferite, de o energie de multe ori seducătoare, de umor („Croaziera”, „Proba de microfon”), de ingeniozitate (montajul din „Vânătoare de vulpi”, universul vizual din „Glissando”) şi o înţelegere profundă a psihologiei şi emoţiilor umane („Cursa”, „Iacob” şi, din nou, „Proba de microfon” şi „Vânătoare de vulpi”), dublate de permanentul şi binevenitul spirit de contestare şi de frondă.
Aproape nimic din toate acestea nu se regăseşte în „A unsprezecea poruncă”, locul lor fiind luat de încrâncenare şi de ambiţia unei răfuieli mult prea facile cu trecutul şi, probabil, şi cu un prezent perceput ca puternic dezamăgitor. Personajele sunt lipsite de complexitate şi subtilitate, iar peisajul natural este un simplu accesoriu, nu prilej de creare a unei atmosfere.
Accentul cade pe simboluri, unele excesive (un copac care arde; bărbaţi pedepsiţi prin răstingnire; aluziile recurente la animalitate şi dezumanizare; personajul vizionar; femeia corpolentă însărcinată, din ai cărei sâni curge lapte chiar şi după moarte), în detrimentul unei descrieri detaliate (şi mult mai ofertante) a supravieţuirii unor oameni nevoiţi să convieţuiască într-o situaţie limită, ceea ce ar fi dat consistenţă şi credibilitate întregului demers. Şi este primul film al lui Mircea Daneliuc în care grotescul nu mai este susţinut dramaturgic şi devine, astfel, ostenativ (ca în secvenţa în care o femeie loveşte de mai multe ori un bărbat cu o halcă mare de carne).
Deşi cu multe neajunsuri, „A unsprezecea poruncă” rămâne totuşi o oprire necesară pentru cei interesaţi atât de filmografia lui Mircea Daneliuc, cât şi de cinematografia română de la începutul anilor `90, una din cele mai tulburi perioade din istoria recentă.
Articol apărut pe blogul lui Ionuţ Mareş.
