Relansat pe platforma gratuită Cinepub, „Glissando”, filmul cu care Mircea Daneliuc participa în 1985 la Festivalul de la Veneţia, se numără printre cele câteva opere cinematografice din timpul comunismului care au căpătat o faimă ce poate împiedica judecarea lor lucidă în prezent.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 noiembrie 2016
Filmul fusese realizat la începutul anilor `80, însă a ajuns în cinematografe abia în toamna anului 1984, într-o variantă scurtată și ajustată la presiunea cenzurii. Chiar și așa, „Glissando” a avut parte de o bună primire din partea publicului și a majorității criticilor, în special datorită caracterului său (mult prea) pronunțat de parabolă despre totalitarism.
Deși plasat în interbelic și ornamentat scenografic cu zvastici (într-o secvență de final, prin supraimpresiune, simbolul nazist acaparează întregul ecran, pentru ca mesajul propagandisctic să nu treacă neobservat), filmul a fost văzut, justificat, și ca o denunțare a regimului comunist. Un sistem resimțit și prezentat ca un imens ospiciu grotesc în care granița dintre vis și realitate este irelevantă și care împinge omul spre alienare și, mai apoi, sinucidere.
Talentul excepțional de cineast al lui Mircea Daneliuc s-a exprimat cel mai bine în filmele sale realiste sau, în termenii vremii, de actualitate: „Cursa”, „Proba de microfon”, „Croaziera” (care este tot o parabolă, doar că mai subtil camuflată și mult mai acidă). Deși nu era primul său film de epocă („Ediție specială” era plasat de asemenea în interbelic), „Glissando” se dovedea prima tentativă de desprindere de stilul realist și de apropiere de un cinema alegoric, oniric, dominat de simboluri (practicat și de Dan Pița).
Și aici cred că își are originea slăbiciunea acestui lungmetraj: este o operă în primul rând intelectualistă, cu mesaj puternic, dar atinsă de prețiozitate și lipsită de energia și de pulsația care fac ca celelalte filme ale lui Mircea Daneliuc din aceeași perioadă să fie încă vii. Faima lui „Glissando” a fost în bună măsură conjuncturală, datorată intersectării spiritului contestatar cu dorința publicului de a identifica „șopârle” și, parțial, îndrăznelii – nu formală (filmul e destul de convențional), cât narativă.
„Glissando” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul „Glissando”!
Într-o cinematografie pudibondă și victimă a cenzurii, Daneliuc aducea nuditatea pe marele ecran (anticipând „estetica” dominantă din anii `90). Însă nu o nuditate cu încărcătură erotică, ci una ca metaforă a decrepitudinii. Paralela între trupurile goale ale bărbaților și femeilor, în majoritate în vârstă, care defilează prin ospiciul-cazinou și reprezentarea victimelor holocaustului nazist este evidentă, fiind accentuată, de pildă, într-o secvență în care pacienții primesc numere în timp ce li se face o radiografie sau în finalul în care aceiași pacienți sunt puși să execute exerciții fizice în plină stradă.
Universul imaginat de Daneliuc (și inspirat din nuvela „Omul din vis” a lui Cezar Petrescu) este redat prin prisma unui protagonist (jucat de Ștefan Iordache) portretizat ca victimă a unui sistem concentraționar (și nu este dificil de imaginat ce l-a atras pe regizor, un spirit nonconformist și persecutat, la o astfel de narațiune).
Însă tocmai la acest nivel – de prezentare a unui erou aflat într-o apăsată criză existențială – filmul este mai puțin relevant. Spectatorul este prizonierul coșmarului și halucinațiilor pe care le trăiește Teodorescu, însă angoasa acestuia nu este suficient de puternic redată. Și asta pentru că atenția privitorului este deturnată permanent de imagistica senzaționalistă, excesivă și ușor repetitivă, dublată de o banală poveste de dragoste transformată într-o relație eșuată. „Glissando” rămâne totuși un film unicat al cinematografiei române, salvat de onirismului său nu lipsit, pe alocuri, de strălucire.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.
