Adriana Elian: „Lumea artei este oglinda realității în care trăim“
https://www.ziarulmetropolis.ro/adriana-elian-lumea-artei-este-oglinda-realitatii-in-care-traim/

Adriana Elian este artist vizual, cu un bogat palmareş expoziţional în ţară şi în străinătate. Lucrările sale fac parte din colecţia Muzeului de Artă Contemporană din Bucureşti, Muzeul de Artă din Cluj, Centrul Pompidou din Paris, dar şi din colecţii private din Germania, Olanda, Franţa, SUA şi Africa de Sud.

Un articol de Felicia Acsinte|30 decembrie 2020

Viziunea inedită de abordare plastică a artistei clujence, invită privitorul într-o descoperire de sine, unde forma devine oglinda în care fiecare dintre noi ne putem privi. Fragilitatea individului redată în concordață cu frumusețea naturii, dar și simbolul feminin, devin percepțiile unei realități personale transpuse pe pânză sub forma simbolurilor dătătoare de multiple înțelesuri. 

Felicia Acsinte: Ai o bogată carieră artistică, cu lucrări ce au fost expuse pe simezele multor galerii din țară și din străinătate, ești cunoscută, apreciată și activă pe scena artistică. Povestește-mi despre tine, despre traseul tău artistic, provocările pe care le-ai întâlnit de-a lungul drumului tău, dar și despre  reușitele tale.

Adriana Elian: Uitându-mă în urmă, realizez că e într-adevăr vorba de o viață dedicată picturii. Am început să pictez de mică și am rămas așa. A fost un traseu firesc, fără surprize, cu un drum care mi s-a așezat înainte ca un câine credincios. Dar, e posibil ca la vârsta asta, să-mi aduc aminte doar ce-mi convine mie. Am pictat, am pictat, am pictat. Când mai conștiincios, când mai ambițios, când mai hotarât, ”când mai vesel, când mai trist” –  eu mi-am îndeplinit partea fără să mă gândesc la o strategie. Adică, atunci când am dat examenul de admitere, de exemplu, nu știam ce vreau să devin, l-am dat pentru că era o treaptă de trecut în drumul meu. Și uite așa, cu nasul în pictură, am trecut peste tot felul de situații pe care le-am tratat mai mult ca pe subiecte de pictură, decât ca pe drame reale. Iubirile, divorțurile, suspinele, bucuriile, toate au fost transformate în artă. Expozițiile mele personale au fost oglinda vieții mele – „Famila, celula societății”, „Telenovele”, „Je t’aime-Moi non plus”, ,,Chestii sentimentale”- și făceam măcar o expoziție pe an pentru că, material aveam! Am văzut și văd lumea prin lentila mea care îmi distorsionează mediul, convenabil pentru mine ca artist, pentru că nu-mi rămâne decât să consemnez. Și pictez. E simplu. Poate de aceea nu mă simt încărcată cu un trecut tumultos, pentru că întâmplările au fost trăite, digerate și apoi sublimate și bine încapsulate în pictură, iar eu eliberată de amintiri. Sigur că am amintiri, dar au consistența unor baloane, greutatea lor a fost transferată în artă. Sunt o norocoasa!

Ai susținut la un moment dat faptul că talentul înseamnă acel ceva care nu se obține prin școală, care nu se obține învățând, care nu se obține muncind, care este un dar care poate fi dezvoltat. Dar, dacă nu ai acel ceva, e o lipsă care se observă la un moment dat. Mai crezi în acestă perspectivă?

Ne iluzionăm că ce facem, facem pentru că vrem. În sprijinul impresiilor noastre venim cu explicații și motive doar ca să ne creăm senzația că ținem viața sub control. Doar că, viața se autodetermină și noi suntem rezultatul unui lung șir de situații care ne-au luat prin surprindere. Suntem aleși de talent și dacă nu ne opunem pornirilor noastre, ajungem pe poziția în care ne putem lăuda că am știut de la bun început “ce destin măreț ne aștepta”. Nu, nu am știut! Nu avem nici un merit! Vreau să spun că nici măcar munca nu e meritul nostru. Singurul merit e capacitatea de a nu ne opune dorinței de a face (de a desena, de a cânta, de a dansa). Educația se laudă că ne învață să fim mai capabili și vine cu tehnici și ore de cromatologie și exemple din istoria artei, etc. și din acel moment începe denaturarea talentului. Nu zic că nu îi ajută pe unii, doar că de multe ori, ne îndepartează serios de instinct, de ritmul interior. Da, reperele trasează direcții, intențiile sunt nobile, însă începi să te compari, să năzuiești și să te străduiești să ajungi și tu asemenea modelelor, asemenea maeștrilor. Uităm că maeștrii rar știau că sunt maeștri. Unii aveau ucenici și discipoli, da, dar pentru că ei se considerau meșteri. Cred că dintotdeauna școala s-a ocupat de transmiterea formulelor tehnice. Pornirile creative nu pot fi învățate, eventual pot fi mimate.  Astăzi școala te face să crezi că dacă ai diplomă, automat ai și pachetul necesar să fii artist. Am fost cadru didactic 15 ani la facultate și am văzut din interior cum funcționează mecanismul ăsta. Sunt pe piață mulți absolvenți de la arte foarte buni, foarte capabili, unii chiar foarte bine vânduți – aceștia sunt cei care servesc drept model pentru următorii candidați la viața de artist. Totuși, cred că educația nu e în stare să-ți dea pasiunea, doar o diminuează pe cea existentă prin intelectualizarea unui fenomen aproape instinctiv. Determinarea de care vorbeam la început vine din interiorul nostru, gene, hormoni, neurotransmițători secretați, pentru că orice ne apare în drum să se transforme brusc din banalitate în excepțional, asemenea morilor de vânt apărute în drumul lui Don Quijote. Sigur, pasiunea poate fi doar o secrție a creierului, dar fără ea, talentul înseamnă să fii doar un bun meșter.

Din punctul tău de vedere, ce anume definește un bun artist și/sau artă de valoare?

Poate că, dacă mă întrebai asta acum câțiva ani, aș fi avut un raspuns clar. Aș fi avut principii, m-aș fi ținut strâns de ele. Astăzi nu prea îmi mai pasă. Ce importanță are asta în viața cuiva care creează?! Adică, ce importanță au judecățile de valoare?! Știu că societatea ne impune niște norme și chiar noi singuri ne ridicam ștacheta (“They say JUMP! you ask HOW HIGH?”) dar asta doar pentru că avem creierele spălate. Hai, să o spun mai elegant, pentru că am fost educați să aplicam niște reguli. Și le aplicăm pe noi, apoi le cerem și celorlalți să le urmeze. Societatea vrea reguli, pentru că așa îi este mai ușor. Dacă ești în canoane ești bun și eventual te înscrii în stream, dacă nu, ești un artist slab și ești marginalizat; asta în principiu, pentru că în realitate, lucrurile se complică, pentru că apare și factorul financiar care mai adaugă niște necunoscute în ecuație. Teoria spune că valoarea unei lucrari este oglindită de prețul ei, iar prețul face cota artistului și îl așează frumușel la locul lui în ierarhie. Luăm lucrurile astea de bune și ne este greu să corelam ce am învățat în școală cu ce se întâmplă în realitate. Multe din cele învățate în școala sunt negate de cei care joacă pe piața de artă, iar artiștii, ca să nu mai spun de public, sunt din ce în ce mai nesiguri în evaluarea operei de artă.

Am făcut această introducere tocmai ca să arăt că în cântărirea valorii unei lucrări de artă intră mulți factori, iar criteriile sunt extrem de alunecoase, deci nu am un răspuns clar. Poate să-mi placă o lucrare, pot să admir abilitățile tehnice ale artistului, pot să rezonez chiar cu latura kistch, pentru că “sunt conectat la tendințele momentului și am învățat valabilitate unor asemenea manifestări artistice din istoria artei” (a se citi “mă dau interesant, pentru că o dată absolvită o facultate de arte, sunt propulsat direct în elita”) însa voi nega vehement că toata această dresură mi-a pervertit bucuria pură. Toți vor nega. Suntem prizonierii mentalității momentului, sclavii modei, strâns legați de niște formule plasate pe post de ochelari de cal.

Și dacă e să răspund foarte sincer la întrebarea ta, eu nu cred în ierarhiile pe care ni le inventăm, nu cred că o pictură e mai bună decât alta, nici că un artist este mai artist decât altul, pentru că noi ieșim din școală, în cel mai bun caz, niște tehnicieni. Cu timpul poate devenim meșteri. Când în sfârșit nu vom mai da două parale pe “menirea noastră de a aduce frumosul pe lume” (ce e” frumosul”?!) și ne vom elibera de ideea de artă, poate atunci și abia atunci! va avea curajul și muza să se arate. Dar atunci nu va mai fi vorba de artă, de valoare, de comparații, de încăpățânarea de a atinge un standard de calitate, un nivel acceptat și de toate lucrurile pe care le-am considerat importante în cariera noastra. Toate astea vor fi praf și pulbere…și cine are curajul să-și dorească așa ceva?! Până una alta, suntem niste meșteri cu veleități.

Nu spun că nu suntem importanți pentru societate, că munca noastră nu valorează bani, pentru că e vorba de mult timp și energie și suflet și dileme și dureri profunde și drame, ca în orice poveste de iubire. Pentru că noi suntem aici din iubire și suntem sincer îndrăgostiți de ceea ce facem.  Însă, pentru că suntem atat de absorbiți de iubirea noastră, nu avem capacitatea de a înțelege conceptul de ARTIST și nici ce înseamnă ARTĂ PURĂ. (iar pentru critici, muzeografi, galeriști este chiar și mai greu să treacă peste cumplitele bariere puse înaintea înțelegerii lor de către mediul în care activează, mult prea teoretic ca să aibă libertatea de a simți).

Ce este important pentru tine: să ai o amprentă stilistică personală, să-ți urmezi propria cale sau dimpotrivă, să experimentezi diferite mijloace de expresie pentru a descoperi alte perspective, provocări?

Hai să reformulăm: pentru mine ca” persoană creativă”, important este timpul meu. Viața mea așternută la picioarele picturii. Pictez deci exist!  Sunt furată de impresii, de idei care-mi vin peste noapte, de idei care-mi vin peste zi; dacă cumva văd un element interesant, acesta poate fi declanșatorul unui mecanism incontrolabil. Spun “incontrolabil” pentru că e nărăvaș, voința e ultimul lucru care dă rezultate. Abia acum, la maturitate, am înțeles că e incontrolabil, pentru că, ani la rând societatea a căutat să mă convingă că “dacă vreau, pot”. Ani de zile am crezut în sloganul ăsta. Voință aveam, însă simțeam frustrarea unei creativități trase de păr. Însă nu toți simt asta, pentru că, așa cum am spus, mediul este corupt. Nu observăm când forțăm lucrurile, ba din contra, admirăm și aplaudăm ambiția de a face, de a demonstra că ființa umana poate. Poate, dar nu ăsta e scopul.

Provocări, experimente, jocuri cu culorile, mici probleme stilistice, asta iubește creierul meu. Astea sunt preocuparile lui, iar voința mea – de a urma un anumit drum sau de a realiza nu știu ce opera (de valoare) – nu mai are nici un merit. Îmi permit să nu mai vreau să fiu bună în ceea ce fac. Înca țin cont de formulele stilistice care m-au urmărit o viață întreagă, dar mă simt mult mai relaxată acum. Înainte mă convingeam că trebuie să lucrez, îmi dădeam termene, mă străduiam să fac “treabă” cum trebuie, munceam din greu. Acum e un impuls pe care-l las să se manifeste ca să văd ce iese. Faptul că fiecare lucrare pe care o fac pare să fie atât de diferită de cea dinaintea ei, nu mă mai deranjează, nu-mi mai doresc coerența stilistică pe care am așteptat-o atât. Am înțeles că fiecare lucrare este o individualitate – este unică – și chiar dacă face parte dintr-o serie – este autonomă. Îmi plac seriile, pentru că sunt ca niște povești pe care le descifrez în timp ce le pictez. Apar personaje, umbre, elemente, care pot oricând da peste cap situația. Bineînțeles, povestea diferă de la un privitor la altul. Cel care privește are tot atâtea drepturi ca și mine de a vedea povestea lui în pictura prezentată. O dată pictată, povestea nu-mi mai aparține, devine o entitate volatilă a tărâmului ideatic. Creativitatea vine și pleacă după bunul ei plac, chiar dacă e o capacitate pe care o dețin toți oamenii. Creația însă, nu aparține nimănui. Aceasta este fracțiunea de secundă de inspirație, o părticică evanescentă din magma mentalului colectiv. Tabloul este (doar) o impresie materializată, iar Creația, care a făcut minunea posibilă, a dispărut deja.

Cum te raportezi ca profesionist la lumea în care trăim, la toate schimbările care s-au produs și continuă să se producă?

Lumea artei este oglinda realității în care trăim. Oricât de mult am crede în valorile stabilite drept standarde: iubire, frumos, compasiune, bunătate, etc., legile care se aplică sunt, până la urmă, cele ale junglei. Cine vede oportunitatea, o vede, cine nu, nu. Consider că, până la urmă, așa este cel mai sănătos pentru evoluția omenirii. Pictorul din mine ar vrea să aibă confortul de a picta fără să se gândească la nimic altceva. Să existe agenți care să-mi vândă picturile, galeriști care să mi le expună și muzee care să mă trimită direct în eternitate, fără ca eu să fiu nevoită să ies din atelier. Ei, bine, nu am așa ceva. Cei câțiva norocoși care primesc de la soartă așa ceva, sunt o momeală pentru toți ceilalți.

Trăiesc în Cluj, ceea ce pare un mare atu pentru pictori în momentul ăsta istoric, pare că viața culturală de aici ar fi pe val. O fi, dar mai mult în articole de reviste decât în realitate. Ca să-i scutesc pe colegii din țară de sentimente neplacute, pot spune că nu există nici măcar o sală de expoziții a orașului, iar cele câteva galerii particulare sunt preocupate de spectacolul “artei” tinere și foarte tinere. E un spectacol care se cere sau pe care îl impun cei care au ceva putere în domeniu. Și aici ajung la “artă” ca demers politic. Nu știu dacă există vreo acțiune desprinsă de interes. De ce ar exista expoziții, galerii, în afara interesului?! Chiar și interesul de a afirma că “viitorul e luminos și iată aceștia sunt exponenții lui!” (Cred însă că e mai degrabă o modă impusă mai demult, prin anii ’60 în occidentul dornic să se afirme proaspăt și inovator în fața blocului comunist, fixist și propagandistic). Demersul acesta este acum urmat în virtutea unei inerții căreia i-am pierdut sensul. Nici măcar nu se mai consideră politică.  Toate interesele (religia, ecologia, minoritățile de orice fel) sunt politică iar “arta ” este ca de obicei în slujba interesului. Dacă nu te conformezi jocului ești împins în afara scenei. Nimic personal, e doar o chestiune de supraviețuire.

Una din temele abordate în lucrările tale este simbolul feminin.  Care este povestea acestui simbol?

Simbolul feminin care apare în lucrările mele se datorează, cred, impregnărilor culturale. Istoria artei, plină cu nuduri feminine, studiile din școală, făcute în special după nudul feminin, modelele culturale, etc. Mi-am dat sema destul de tânără că femeile reprezentate în pictură sunt viziunile și dorințele artiștilor bărbați. Ei și-au manifestat în artă, frustrările, fanteziile, nebuniile. Așa că am luat-o ca pe o provocare, și am vrut să propun o revizuire a viziunii asupra femeii dintr-un punct feminin de vedere. Eram tânără, eram feministă, credeam în egalitate ( ba chiar puțin mai mult în talerul feminin) și totuși mă foloseam de caracteristicile masculine – pentru că astea trebuie dobândite ca să supraviețuiești pe câmpul artei – ambiție, forță, pictura pe suprafețe mari, vizibilitate, ieșirea în public cu expoziții, impunere cu orice preț. Recunosc că altceva am urmărit atunci, am vrut să arăt perspectiva caldă, blândă, îngăduitoare, lipsită de violență asupra corpului feminin atât de maltratat de ochiul și penelul masculin. Acum mi se pare o absurditate, pentru că noi, femeile, nu avem coagulată o perspectivă pur feminină. O fi educația, o fi dorința noastră de adaptare și supraviețuire într-o lume creată după chipul și asemănarea bărbatului, o fi complexitatea trăirilor și impresiilor feminine, prea volatile, prea sensibile, cu o deschidere magică greu de înțeles în general și greu de structurat și coagulat. Alte interese, alte “arme”, alte secreții hormonale. Societatea e prea comodă și nu are timp să disece atâtea subtilități. Abia acum, când reflectez asupra acestui lucru, realizez că noi, femeile, am vrea să facem artă feminină, când de fapt creierele noastre sunt modelate în forma de creier masculin și atunci ajungem să facem artă feministă, care e propagandă. Iată o altă formă de corupere de care nici nu suntem conștienți\ conștiente.

Scena artei are o majoritate de actori bărbați, pentru că societatea înțelege doar mesajele clare, fără echivoc. Chiar și cele mai sensibile lucrări făcute de artiste, trebuie să fie clare și să răspundă la rigorile artei masculine. Intuițiile feminine sunt slăbiciuni și nu contează în logica masculină. Habar n-am cum aș picta dacă aș fi fost educată în conformitate cu capacitățile mele feminine, dacă femeia din mine ar fi fost scoasă la lumină. Școala ne învață să mimăm niște modelele de succes și cam atâta am facut și eu.

Am observat faptul că în ultimii ani Clujul s-a dezvoltat mult din punct de vedere cultural, devenind un oraș din ce în ce mai viu, un important centru artistic, iar mulți tineri aleg să studieze sau să se mute la Cluj în eventuale oportunități de deschidere spre noi orizonturi. Cum este pentru tine acest lucru? Ce te-a determinat să rămâi în Cluj și să nu parcurgi drumul capitalei sau al străinătății?

După cum am spus, orașul în care trăiesc este un mit.  Îmi place aici, iubesc locul ăsta, am mulți prieteni și nu aș pleca nici măcar în străinătate. Multora li s-ar părea o reușită în sine să trăiască aici, însă, nu ăsta e motivul pentru care stau în Cluj. Așa cum am spus și mai înainte, renumele orașului nu se suprapune peste realitate, ceea ce vad cei din afară este o imagine idealizată. Și totuși nu m-aș mai muta la București sau la Berlin așa cum mi-am dorit și chiar am încercat prin anii ’90. Intențiile au existat. În timp, însă, am înțeles că nu contează unde am atelierul atâta timp cât îmi pot permite să stau toată ziua în el și să pictez. S-a întamplat să am această oportunitate în Cluj. Am primit atelier de la Uniune, am fost și cadru didactic la Universitatea de Arte vreo 15 ani – lucrurile au luat turnura unei vieți serioase, așezate- am renunțat la căutari în afară și m-am bucurat de ce-mi oferea locul ăsta. Însa, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Pentru marea majoritate a artiștilor din Cluj, nu există spații de expunere, galerii care să-i scoată în lume sau ocazii să se exprime. Și sunt mai mult de 600 de artiști înscriși oficial în Uniune. Câți or mai fi neoficial, nu știu, știu însă că puțini dintre ei au șansă să expună în Cluj. Uniunea de care aparțin este un dinozaur, prea mare să mai supraviețuiască; lipsit de pârghiile pe care le avea altă dată, el va trage cu el spre dispariție pe toți artiștii care nu s-au adaptat. Adică, pe aproape toți. Se duce la fund ca Titanicul. Însa Clujul e un oraș cu mult potențial, care va găsi o formulă pentru artă și artiștii lui.

Raportat la condițiile actuale pe care le trăim, dar și la schimbările survenite prin impactul „virtualităţii” în toate domeniile vieţii sociale contemporane, mai poate fi pictura o formă de suplinire a lucrurilor care ne lipsesc, un refugiu atât al artistului, cât și al privitorului? 

” Arta” este un lux, mai ales pentru cel care o practică. Societatea nu are de ce să cultive această activitate când sunt alte situații stringente de rezolvat. Dacă nu ar fi fost prezentată drept o investiție bună pentru colecționari, cred că ar fi fost mult mai aproape de dispariție decât este. Nu este o necesitate, “frumosul ” pe care-l aduce ar putea fi găsit în natură sau în alte forme de exprimare, se pot crea noi mode, noi tendințe, cele virtuale sunt cele mai la îndemână în acest moment, pentru că, creativitatea nu va dispărea niciodata. Acesta este apanajul nostru, al oamenilor. Ne vom adapta, vom găsi limbaje noi, poate greu de înțeles azi; lucrurile se schimbă, dar creativitatea ramane. Nu văd de ce am privi cu nostalgie la schimbările care se întâmplă, e vorba doar de simple manifestări ale creativității. Când ni se pare că totul se răstoarnă, că se pierd valori, că ne pierdem punctele de sprijin, că pictura își pierde calitățile pe care i le știam, toate astea reprezintă tot creativitate, societatea creează încontinuu.

Din ce observ, galeriile de artă și curatorii reprezintă astăzi axul central al definirii succesului unui artist, al călăuzirii acestuia în reușita lui. Sunt compromisuri pe care un artist ar trebui să le facă pentru a ieși din anonimat și să poată fi reprezentat de o galerie/curator?

Este vorba despre o industrie care învârte multe interese și nu cred că vreun participant la jocul ăsta poate să rămână neutru. Puterea, indiferent dacă cel care o dorește este curatorul, galeristul sau artistul (sau colecționarul!) presupune o politică. Politica cere un anumit comportament și nu sunt mulți cei care se pot lăuda că au rămas virgini după ce au intrat în ea. Adică, hahaha, ei se pot lăuda, dar sigur se mint și ne mint și pe noi că lucrurile sunt curate. Bineînțeles că vorbim despre diferite grade de talent într-ale politicii manageriale, iar acest talent este recunoscut de comunitate drept succes. Presupun că merită efortul. Doar că, orice câștig, cere ceva în schimb. La fel ca Charlie Chaplin în Timpuri Noi, angrenajul te poate înhăța, iar compromisurile făcute te pot pierde. Sau nu. Poți rămâne în vârful succesului, ca pe un soclu, spre marea invidie a celorlalți, pentru care deja ai devenit un model, iar societatea va exploata acest prilej ca să ducă mai departe, ori mitul galeristului care te poate ridica din anonimat, ori mitul artistului descoperit în atelierul lui înconjurat de arta pură, ieri boem, azi milionar, ori mitul artei dumnezeiești făcute de un damnat sau de un oportunist sau de un sfânt, etc, etc. Ne plac legendele și am vrea să ajungem în ele.

Indiferent de ce se întâmplă, e totuși un joc de noroc, tu hotărăști dacă ai ceva de pierdut sau nu.

Am simțit picturile tale ca pe o evadare într-o lume personală – care invocă atât tăcere, răbdare, contemplare, cât și tensiune – unde totul pare posibil, unde umbrele și luminile se întrepătrund ca emoții ce compun ființa umană în întregul ei existențial, ca firesc al trăiri, dar și angoasă a pierderii. Cum este pentru tine acest univers pictural, tematic pe care-l abordezi? Care este mesajul și esența subiectului ales de tine?

Cred că, cu cât sunt mai multe piste de înțelegere, cu atât mai bună e lucrarea. Îmi place să-mi revăd picturile împreună cu cei care-mi vizitează atelierul, pentru că – prin ochii lor – mi se dezvăluie detalii noi, pe care nu le conștientizasem. Am noroc, pentru că, de multe ori, privitorul, completează lucrarea mea folosindu-se de propria lui creativitate. Deci mesajul este individualizat și fiecare și-l formulează personal.  Și chiar dacă mesajul se pierde în traducere pe moment, el devine parte și din ființa celuilalt, asta preluat și într-un fel, asimilat. Dacă aș vrea să analizez universul meu pictural, sigur aș falsa. Explicații post-factum sunt invenții. Când pictez, nu știu unde voi ajunge cu pictura. Poate pornesc cu un gând, dar imediat ce încep să lucrez îl uit, pentru că apar alți stimuli, fiecare tușă e ca un macaz care orientează lucrarea în altă direcție. Culmea este că tocmai starea asta de lipsă de control, mă face fericită; pentru mine, curiozitatea de a vedea rezultatul demersului este la fel de mare ca pentru oricine din afara actului. Am trecut prin perioade în care credeam în menirea înalta a artistului, sau când căutam să exprim doar iubirea și frumosul, adică încercam să-mi jalonez drumul cu principii pentru a ajunge la Marea Pictură.  Acum știu că Pictura nu e la capătul unui drum, că e mult mai permisivă decât am învățat în școală și că e o formă de exprimare de fiecare zi, nu doar când am idei înalte sau subiecte importante de tratat. Simt că acum am acces la pictură mai direct, fără fasoane și fără nici o pretenție, de parcă, în sfârșit ne-am împrietenit.

Trăim timpuri incerte, în care suntem puși în situația de a nu mai putea să prevedem planurile de viitor. S-au schimbat pentru tine proiectele de expoziție sau chiar lucrul în atelier?

E o perioadă foarte propice lucrului în atelier. Am pictat mult și lipsa expozițiilor nu face decât să-mi acorde răgazul de-a-mi vedea de treabă. Pictez, desenez pe tot felul de suprafețe, cu mare poftă după o perioadă de câțiva ani în care am crezut că nu mă mai interesează sa fiu artist. Dar asta e altă poveste.



18
/01
/21

De la împăratul Nero sau pictura renascentistă la povestea lui Alice în Țara Minunilor și la „divele” secolului XX, cele mai așteptate evenimente expoziționale programate în 2021 în Europa promit experiențe de calitate.

13
/01
/21

În această perioadă, atelierele MNAC se desfășoară online, într-o formulă interactivă. „Arta contemporană de la plancton la zbor intergalactic” este o serie de ateliere care ne ajută să înțelegem expoziția Colecției MNAC, „Văzând Istoria. 1947-2007”, dar și de unde vine și se hrănește arta contemporană, în general.

08
/01
/21

Până pe 27 iunie 2021 puteți vizita o nouă expoziție temporară la MNAR, intitulată „Poveștile Crucii. Sculptură miniaturală de tradiție bizantină”, organizată în cadrul Galeriei de Artă Veche Românească (Calea Victoriei 49-53).

04
/01
/21

Albumul bilingv „Azur de Lisabona”/ „Azul de Lisboa”, realizat de Ambasada României în Republica Portugheză și Institutul Cultural Român de la Lisabona, cu sprijinul Fundației Bonte, a avut prezentarea oficială în ultima lună a anului.

18
/12
/20

Muzeul Național Cotroceni lansează joi, 17 decembrie 2020, Portret de artist, un proiect de anvergură care îi are în prim plan pe unii dintre cei mai importanți artiști plastici ai momentului. Artiștii se destăinuie în fața publicului într-o suită de interviuri care reflectă emoțiile și părerile lor despre situația generată de pandemie, despre parcursul creațiilor și al artei în general, despre propria evoluție în domeniul artei și în situația actuală.

14
/12
/20

Până pe 28 martie 2021, Muzeul Național de Artă al României prezintă expoziția temporară Piranesi. Arhitecturi și fantasme, deschisă din 5 decembrie 2020. Expoziția aniversează 300 de ani de la nașterea artistului Giovanni Battista Piranesi (1720 – 1778) și este realizată de curatorul Cosmin Ungureanu, din cadrul Secției de Artă Europeană a MNAR, anunță organizatorii.

12
/12
/20

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” organizează în perioada 12-20 decembrie 2020, în zilele de weekend – 12, 13, 19 și 20 decembrie – evenimentul Am venit să colindăm „Florile Dalbe”.

Pagina 1 din 6012345...102030...Ultima »