Alexandru Tatos: La români, stomacul e mai important decât creierul
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-tatos-la-romani-stomacul-e-mai-important-decat-creierul/

Ar fi împlinit 81 de ani pe 9 martie. Asta dacă n-ar fi existat ziua de 31 ianuarie 1990, când Alexandru Tatos a murit „răpus de “boala aceea cumplită”, al cărei spectru l-a urmărit de-a lungul vieţii, dar pe care a ignorat-o la sfârşit”… Avea doar 53 de ani şi n-a apucat să se bucure de căderea comunismului.

Un articol de Monica Andronescu|9 Martie 2018

27 ianuarie, cu patru zile înainte să moară, întors de la spital, unde fusese internat pentru investigaţii, Alexandru Tatos scria în Jurnal: „Iată-mă din nou acasă… Fără a fi, însă, însănătoşit: doctorul Mihălţan şi-a dat seama că mizeria din spital n-avea cum să-mi facă bine şi m-a lăsat până luni acasă, urmând ca după aceea să fac tratamentul ambulatoriu. Tratament care va fi, se pare, de lungă durată. Pentru că am un abces pulmonar şi am venit destul de târziu la doctor (vreau să sper că nu prea târziu…). Deocamdată nu cedează şi asta mă îngrijorează. Să dea Dumnezeu să nu ajung la operaţie sau la o boală cronică. Ajută-mă, Doamne!…”

Sunt ultimele cuvinte pe care Alexandru Tatos le notează în jurnalul început în urmă cu aproape 20 de ani, într-o duminică din luna mai a lui 1973. Un jurnal teribil de periculos pentru vremea în care a fost scris. „Mi-e frică să spun ce gândesc. Dacă acest caiet cade în mâna cuiva?”, nota Alexandru Tatos, și totuşi, nu s-a putut abține și a scris ani întregi gânduri ce aveau să fie selectate  apoi de Liana Molnar-Tatos sub titlul „Pagini de jurnal”. Pagini care sunt, de fapt, povestea unei epoci și, în acelaşi timp, povestea unui destin de regizor într-o epocă în care fiecare spectacol de teatru şi fiecare film însemna o luptă cu sistemul comunist şi era în sine un spectacol. Şi, totodată, povestea unui om frământat, chinuit, mereu înspăimântat, mereu nemulţumit, de lume, de viaţă, de propria existenţă.

Cine este Alexandru Tatos?

Cine este Alexandru Tatos? Dacă aţi văzut „Mere roşii”, „Fructe de pădure”, „Întunecare” sau „Secretul armei… secrete”, veţi şti că el e cel care a construit acele lumi. Dacă nu, îi puteţi descoperi filmele la cinematecă. Şi-a început drumul cu spectacolul de teatru „Chiţimia” pus în scenă la Teatrul Bulandra, dar a ales apoi filmul, debutând pe ecrane cu producţia „Mere roşii”, unul dintre cele mai frumoase filme din cinematografia românească. Câte poveşti se ascund în spatele lor, veţi descoperi dacă veți avea curiozitatea să-i răsfoiți „Paginile de Jurnal”. Şi veţi mai descoperi, cu siguranţă, un spirit cu sensibilităţi şi spaime aproape feminine şi, pe de altă parte, un luptător. Căci fiecare montare pe scenele din Bucureşti sau din ţară şi fiecare film ascunde o întreagă istorie, lupte cu cenzura, lupte cu sine însuşi. Şi însăşi ideea de a ţine un jurnal, deloc măsluit, plin de sincerităţi dezarmante, este un act de curaj într-o perioadă în care dreptul la intimitate era flagrant încălcat. „Am vrut să fac film cu două mari infirmităţi: sunt orb şi sunt afon. (…) Mere roşii revăzut la TV: mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant, muzică multă şi pusă uneori simplist etc..”, iată cu câtă asprime se autoanaliza Tatos. Alexandru Tatos nu este nici măcar o dată cu adevărat mulţumit de Alexandru Tatos. Şi din cauza unui perfecţionism dus la extrem, dar şi din pricina unei apetenţe, cu dus şi întors, pentru conceptualizare. În acest sens, regizorul era într-adevăr un „copil” al epocii sale.

Și cu aceeași aciditate analizează și anormalitatea profundă a epocii pe care a trăit-o. Spre exemplificare citez speranţele pe care le nota Tatos în Jurnal pe 2 ianuarie 1986: „…A început un nou an… Încep un nou caiet… Să dea Dumnezeu să fie bine în lume şi mai ales în ţara asta năpăstuită! Dacă Dumnezeu nu face o minune şi nu ne scapă de acest nebun, nu ştiu ce-o să se întâmple cu noi. Să dea Dumnezeu să scăpăm de el! Să dea Dumnezeu să fiu sănătos, să dea Dumnezeu să n-am necazuri, ci cât mai multe bucurii.”

Paginile sunt scrise sub imperiul unei frici devenite a doua natură, dar din ele aflăm în detaliu cum funcţiona cenzura şi cum se făcea artă, în special film, sub comunism. Pe 20 mai 1973, Alexandru Tatos scrie în jurnal: „Dictatorii sunt întotdeauna dezinformaţi. E rezultatul fricii pe care o sădesc. Cad în propria lor capcană: a terorii. De fapt, mi-e frică – mi-e frică să spun tot ce gândesc. Dacă acest carnet cade în mâna cuiva? La români, stomacul e mai important decât creierul. Chiar şi decât picioarele…”

„Probabil că singurătatea mă omoară”

Paginile lui Alexandru Tatos refac, din perspectivă personală, istoria ultimelor două decenii ale comunismului, observat şi analizat milimetric, din interior spre exterior, în timp real. Fără să se dorească un text cu veleităţi literare, jurnalul este fermecător prin autenticitate. Și afli cum s-au născut filmele care au rămas în istoria cinematografiei, cu câte lupte şi cu câte eforturi, cu câte întâlniri şi amânări şi tertipuri. Cu câte renunţări. Fiecare film are o poveste a lui şi unele se întind pe ani întregi. În lumea acelor vremuri nimic nu se întâmpla firesc şi de la sine. Totul era un cerc chinuitor al aprobărilor…

Iată, spre exemplu, întâmplarea cu care începe anul 1986: o invitaţie cu filmul „Secvenţe” la Muzeul de Artă Modernă din New York pe care Tatos o notează aşa: „De aseară, de când mi-a spus Puica Podeanu vestea la telefon, trăiesc o stare de surescitare, aproape că n-am putut dormi toată noaptea. (…) Desigur, s-ar putea întâmpla multe: să nu se „aprobe” acţiunea, să nu primesc paşaport ş.a.m.d. Dar am să mă bat cu toată forţa să nu pierd această ocazie care înseamnă un moment de referinţă în cariera mea.” Şi câteva pagini „mai târziu” pe data de 4 aprilie… „Astăzi ar fi trebuit să fiu la New York – astăzi începe festivalul de la Muzeul de Artă Modernă, al cărui program au avut amabilitatea să mi-l trimită. Mi-e sufletul negru de supărare. Pierd o mare şansă, o ocazie cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă.” „Tovarăşa” nu a semnat aprobarea…

Un laitmotiv al acestor pagini de Jurnal, trădând micul iad în care creatorul trăia, este sintagma „Probabil că singurătatea mă omoară”. Și această însingurare i-a bântuit într-o mare măsură și opera. Sensibilitatea extremă, de asemenea, l-a chinuit întotdeauna, deopotrivă cu marile și micile frici care l-au înconjurat și slăbiciuni de tot felul, de la frica de a zbura cu avionul, la frica de medici, de operaţia de hernie, de moarte… la regretele de după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult… m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (…) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă…”

Frumuseţea şi farmecul acelor însemnări, multe dintre ele scrise noaptea târziu, după ore de repetiţie şi după filmări, au fost păstrate ca atare, conturând azi portretul unui personaj cum puține au existat în cultura română. Și toate micile compromisuri, toate temerile, toate gândurile notate atât de evident pentru sine creează o senzaţie stranie. E gustul dulce-amar al „indiscreţiei” pe care nu-l poate aduce decât plăcerea de nereprimat de a răsfoi un jurnal. L-aş asemăna cumva cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. O formă ciudată de ghinion i-a urmărit pe amândoi. Şi unul şi celălalt au străbătut câte o epocă în care pericolul îi pândea la fiecare pas. Şi unul şi celălalt au murit aproape imediat ce pericolul a dispărut. Alexandru Tatos n-a avut timp să se bucure de Revoluţia din 1989, atât de mult aşteptată. A murit după o lună de libertate.

Imagini: Pagina Facebook Alexandru Tatos

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »