„Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar”, de Petre Stoica (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/amintirile-unui-fost-corector-insemnarile-cultivatorului-de-marar-de-petre-stoica-fragment/

Volumul „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar”, apărută la editura Humanitas, cuprinde singurele cărți de proză ale „unuia dintre cei mai prolifici, mai compleţi şi mai constanţi poeţi din literatura noastră“. La eveniment vor vorbi Marius Chivu, Radu Stoica, Cosmin Ciotloș și Lidia Bodea (director Editura Humanitas). Accesul este gratuit pe baza unei rezervări prin Eventbook*. Vă invităm să parcurgeți câteva pagini!

Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar (fragmente)

de Petre Stoica

Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Marius Chivu / Colecția Memorii/Jurnale, Humanitas, 2019

Fragment din prefața semnată de Marius Chivu:

Petre Stoica, despre care scriam nu demult că este, probabil, cel mai mare poet postbelic pe care lumea încă nu l-a citit, a început să fie redescoperit în aceşti ultimi ani. O antologie de poezie, alcătuită chiar de mine, o reeditare, o traducere şi un album colaj cu versurile sale şi fotografii din Jimbolia, oraşul unde s-a mutat definitiv la mijlocul anilor ’90, toate acestea par să fi prefaţat cum se cuvine retipărirea singurelor sale cărţi de proză, volumul de memorialistică şi jurnalul, aduse laolaltă, iată, între aceleaşi coperte.

Dincolo de originalitatea sa, Petre Stoica a fost şi unul dintre cei mai prolifici, mai compleţi şi mai constanţi poeţi din literatura noastră. Alături de Mircea Ivănescu şi Emil Brumaru, cu care are destule în comun, probabil nici un alt poet român postbelic n-a realizat o operă la fel de amplă, şi totodată egală ca valoare, precum Petre Stoica.

[…]

Amintirile unui fost corector, cartea sa de memorialistică apărută în 1982, cuprinde nouă portrete narative, de dimensiuni şi tonuri variate, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni. Student, el însuşi poet publicat, apoi corector la ESPLA („angajat măturător al greşelilor tipografice“) şi redactor la revista Secolul 20, a cunoscut multe dintre personalităţile literare ale anilor ’50–’80. Pe unii dintre aceştia i- a admirat de la distanţă, lăsându- se influenţat de cultura şi ideile lor, de alţii s-a apropiat, legând prietenii durabile „care n- au rămas fără însemnătate“; iată-i: profesorul universitar Tudor Vianu, poeţii Dimitrie Stelaru, A.E. Baconski, Ion Vinea şi Adrian Maniu, prozatorii Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Marin Preda şi Teodor Mazilu.

Amintirile, anecdotele, portretele, întotdeauna foarte calde, făcute de tânărul Petre Stoica oferă, indirect, câteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cât de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atât de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război. E un tablou trist, dar Petre Stoica scrie cu o deferenţă nostalgică despre lucrurile care merită cu adevărat gestul nobil al amintirii, lăsând abia să se întrevadă ororile epocii.

[…]

Dacă cele peste o sută de pagini de amintiri alcătuiesc o mărturie nepreţuită asupra vieţii literar- culturale din comunism, Însemnările cultivatorului de mărar, publicate în 1988, din cauza cenzurii, sub titlul Viaţa mea la ţară, reprezintă jurnalul vieţii private a poetului din perioada octombrie 1976–iulie 1977, când a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi ani mai devreme şi vândută la puţin timp după data la care se termină însemnările.

În cărţile sale de poezie, Petre Stoica a scris, ca nimeni altul, despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre viaţa trăită singur. Cum am spus şi în prefaţa antologiei de poezie îngrijite de mine, prin poezia sa, deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, Petre Stoica a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. Există multă candoare, delicateţe, graţie, ironie şi melancolie în versurile sale de o simplitate uneori copleşitoare. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrânse, ascunse sau uitate.

Însemnările cultivatorului de mărar (care s-ar fi putut intitula la fel de bine Însemnările crescătorului de iepuri) sunt o addendă a poeziei sale. Preocupările, personajele, stările sunt aceleaşi. Prozaismul său melancolic şi plin de umor se manifestă aici din plin, cartea fiind o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare, „de la ţară“. În afara unor note de lectură, jurnalul e despre nimic, lăsând însă viaţa să- i pătrundă pe fiecare pagină. Scenele şi conversaţiile cu sătenii, plimbările pe malul Neajlovului şi observaţiile din natură, manevrele zilnice din gospodărie, precum creşterea animalelor şi cultivarea grădinii, toate alcătuiesc un tablou vivant, pitoresc sau liric, deseori comic.

Fragment din capitolul Profesorul şi „bucuria comunicării“:

În acele zile desfăşurate sub semnul deriziunii intelectuale, studenţii din anii superiori şi-l aminteau nostalgic pe G. Călinescu, înlocuit de la şefia catedrei prin I. Vitner. Bântuia şi un bogat folclor avându-l subiect pe focosul bărbat, ale cărui prelegeri cu momente genial regizate făceau neîncăpător amfiteatrul. Despre Tudor Vianu se discuta însă la timpul prezent, întrucât fusese menţinut în învăţământul universitar. Şi el se bucura de nemărginită simpatie în rândurile studenţilor. Uşor de închipuit cu câtă nerăbdare am aşteptat lecţia inaugurală, întâlnirea cu autorul Esteticii, intelectualul strălucit care avea să ofere tineretului studios bornele de orientare în vastul continent al literaturii universale. El nu-şi adapta cursul la imperativele momentului, ci la cele ale viitorului apropiat, când deschiderile spre cultură vor primi treptat drepturi inalienabile în cetate.

Prelegerile lui Vianu cunoşteau o deosebită popularitate. Ieşind de la seminarii, colegii anului meu alergau spre Amfiteatrul „Hasdeu“, dornici să-şi asigure un loc cât mai bun. La audieri participau şi persoane din afara facultăţii care, sosind din vreme, se aşezau pe băncile din faţă. Printre aceştia puteai recunoaşte discipoli de-ai profesorului, făcuţi pe vremea când preda estetica şi filosofia culturii. Spre deosebire de majoritatea cursurilor, unde prezenţa obligatorie ţi-o concretizai prin bileţelul cu semnătură azvârlit în pălăria vreunui asistent, aici asemenea practici şcolăreşti erau complet ignorate.

Geloase pe popularitatea magistrului (invidia mediocrum pessima), anumite cadre didactice apăreau cu braţele ridicate pentru a stăvili afluenţa tinerilor asaltând sala în care distinsul cărturar urma să se adreseze sufletului şi inimii. Această neagră invidie a autorilor de cursuri nedepăşind nivelul gimnazial (ca bunăoară cel dedicat lui Vasile Alecsandri) devenise în 1951 motorul unui proces de care aflasem întâmplător. Acuzatori în areopagul minciunii s-ar fi vrut să fie înşişi colaboratorii lui Vianu. Calculul dăduse greş, întrucât ei adoptaseră onesta atitudine a tăcerii. Dar s-a găsit cineva care să-i reproşeze faptul „îngrozitor“ că, într-un articol publicat demult, avusese nechibzuinţa de-a transcrie alături de Max Weber numele lui Marx. Crimă? Aş zice mai degrabă curaj: textul cu pricina văzuse lumina tiparului în anii incomozi ai cenzurii. Ei şi?! Conspiraţia

Pe Tudor Vianu, dascălul fără asemuire, mi-l închipui întotdeauna la locul de unde, asemenea preotului din amvon, ne împărtăşea învăţătura. Intra în amfiteatru domol, urmat de colaboratorii săi constituiţi într-un mic stat-major: Papu şi Frunzetti, Vera Călin, George Dumitrescu şi N. Mihăescu.

Îmbrăcat în costum foarte sobru, de culoare închisă, păşea alene spre catedra la care se aşeza fără precipitări. Între timp, asistenţii îşi luau în primire scaunele orânduite lângă perete, dinspre uşa dând în holul cancelariei. Stenograful îşi avea masa în apropierea ferestrei, la dreapta catedrei. Uvertura prelegerii se desfăşura firesc, dincolo de orişice agitaţie furtunoasă. Invariabil, în fie care vineri la ora şase, trăiam o modestă solemnitate, un ceremonial urmărit în linişte religioasă. Amatorii de gesturi studiate, de ritualuri organizate de dragul epatării ar fi rămas dezamăgiţi. Profesorul evita cu bună ştiinţă spectacolul de tip călinescian, metoda de a cuceri „ca un curtezan sau un bufon“. Ştia că noi, cei de pe bănci, „ne-am adunat nu numai pentru a asculta un profesor, dar şi pentru a primi exemplul unui om“.

Cuvintele în ghilimele îi aparţin, le-am împrumutat din Fragmente autobiografice (II), unde găsim ghidul său moral „printre tinerii adunaţi în jurul catedrei“.

În liniştea prelungită, auzeam foşnetul hârtiilor pe care magistrul le potrivea în aşa fel încât să le aibă permanent la îndemână. Şi se mai auzea stins, depărtat, murmurul din – pe atunci – îngusta stradă Edgar Quinet. Apoi îşi ridica privirile bonome spre auditoriu. Căuta privirile celor care îl căutau, convins că aceştia îl vor urmări cu însufleţire pe întregul parcurs al lecţiilor. Începea mai mult familiar decât grav: „Domnilor studenţi şi domnişoarelor…“. „Bucuria comunicării“, care pentru marele umanist constituia „esenţa profesurii“, cum o mărturisea în mişcătoarele rânduri ale unor pagini apărute postum (Sunt un student bătrân), se revărsa asupra noastră în chip de benedicţiune.