Femei cubaneze, într-o lume căreia refuză să i se predea
https://www.ziarulmetropolis.ro/femei-cubaneze-intr-o-lume-careia-refuza-sa-i-se-predea/

Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea şi până în centrele de detenţie din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, romanul „Femei şi sare”, de Gabriela Garcia, urmăreşte mai multe generaţii de femei care nu s-au predat istoriei.

Un articol de Ziarul Metropolis|15 octombrie 2021

Editura Nemira lansează în colecția Babel povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, de descendență cubaneză, care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă: romanul „Femei și sare, de Gabriela Garcia, din care vă oferim un fragment în avanpremieră.

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate.

Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații.

„Gabriela Garcia surprinde viețile femeilor cubaneze într-o lume căreia ele refuză să i se predea. Și o face cu precizie, generozitate și grație.“ Roxane Gay

„Urmărind cinci generații de femei în patru țări, acest roman de debut este un tur de forță despre adicție, dislocare și traume moștenite.“ Harper’s Bazaar

„Un roman de debut uluitor de puternic, epic și intim în același timp.“ O, The Oprah Magazine

Femei și sare de Gabriela Garcia (fragment)

Odată, pe când era mică, María Isabel și-a însoțit tatăl în centrul orașului Camagüey ca să-i livreze unui vânzător din piață coșurile cu cafeaua unui proprietar de plantație. A văzut cu uluire cum defilau familiile bogate spaniole pe promenada orașului, femeile cu umbreluțele lor care să le apere de soare, etalându-și jupoanele din in delicat, copiii jucându-se cu cercuri și cu bețe, ducându-și legăturile cu cărți de la școală. La piață a văzut sclavele cum se țineau după femeile albe și le duceau cumpărăturile, cum femeile spaniole arătau spre câte ceva, iar femeile negre, în rochii care semănau cu cămășoaiele de țară cu care era obișnuită, se grăbeau să le servească.

L-a întrebat atunci pe tatăl ei, arătând spre pielea sa:

— Unde sunt oamenii ca mine?

El i-a închis gura cu o lovitură. „Copiii“, i-a reamintit, „nu trebuie să spună tot ce le vine la gură. Copiii nu pun întrebări, doar răspund. Copiii fac ceea ce li se spune.“

Acum cunoștea răspunsul. Femeile erau aici, pe aceste câmpuri, unele libere, altele nu, unele trecând drept creole. Regula nu chiar atât de tainică a asupritorilor: amestecați-vă, pentru mejorar la raza.

Bărbați spanioli – brutalitatea voastră este o favoare, brutalitatea voastră îmbunătățește rasa acestei colonii. Pentru ca uneia ca ea să i se poată spune: tu nu ești neagră. Ești o mulata, iar o mulata este mejor, și poate că generațiile care vor veni după tine se vor blanquear, tot mai aproape de alb, și poate că vor prelua regula de parc-ar fi a lor. Pe unele plantații erau sclavi, iar țărani care își câștigau traiul de pe urma unor mici parcele făceau la fel. Fiecare, țărani și sclavi, fermierii guajiro și proprietarii criollo, din motive pe care doar ei le cunoșteau, cu toții o urau pe regina Isabela a II-a.

În ultimele zile ale războiului, veștile din provincii erau din ce în ce mai înfricoșătoare: execuții publice, sate întregi arse din temelii, fermieri negri, care fuseseră liberi, transformați în sclavi. Oamenilor le era foame, erau lihniți. Bolile se răspândeau și răpuneau familii întregi, iar pușcăriile se umpleau de luptători mambises. Eroii lor se stingeau.

Cu toate astea, în fiecare zi, la prânz, Antonio și María Isabel stăteau vreme de o oră la umbra frunzelor de palmier, pentru lecțiile de citire. Antonio îi citea poezii ale oratorilor cubanezi și teorie politică scrisă de filozofi europeni. Karl Marx și alții. Deseori se certau. A învățat-o să-și spună numele pe litere, cum să țină pana în mâna care-i tremura, în vreme ce trasa bucle și curbe pe o mică foaie și, chiar dacă nu era în stare să descifreze literele, vedea în semnele acelea o formă de artă, un soi de frumusețe.

— Am ceva special de citit, a spus el într-o zi. În după-amiaza asta. Un mic cadou pentru muncitori.

— Nu vei citi din Mizerabilii? a întrebat ea.

Ajunseseră la ultimul volum, și această lectură părea de bună seamă singurul moment care merita așteptat în zilele acelea, când zgomotul copitelor stârnea teama de noi și noi pierderi.

— Ba da, dar voi începe cu ceva deosebit.

María Isabel continua să fie singura femeie din fabrică, acum cu mult redusă. Ceilalți lucrători erau tați și soți, dar și copii pe care locurile unde trăiseră îi înăspriseră și cărora le răpiseră inocența, care fumau puros mai mari decât mâinile lor. María Isabel nu era nerecunoscătoare – unii dintre băieții ăia își pierduseră întreaga familie, deveniseră bărbați într-o singură, blestemată noapte, se treziseră cu grija fraților mai mici, ale căror stomacuri chiorăiau de foame.

— Ziua de astăzi vine cu un anunț extraordinar, zise Antonio de pe podiumul său, în vreme ce muncitorii își reluau locurile la mesele lor. Unul dintre marii noștri gânditori aflați în exil, Emilia Casanova de Villaverde – conducătoare a mișcării de independență a femeilor și soție a cunoscutului autor al romanului Cecilia Valdés –, i-a scris lui Victor Hugo. Iubita noastră señora Casanova de Villaverde l-a informat pe señor Hugo de popularitatea pe care Mizerabilii o are în atelierul nostru de tutun, care oferă maselor talentul artizanilor din Cuba. I-a spus despre locul pe care femeile noastre încep să-l ocupe – cum mâinile lor s-au pornit să facă treburile bărbaților, în încercarea de a elibera insula noastră. Am asupra mea traducerea remarcilor pe care Victor Hugo i le-a transmis admiratoarei sale loiale, Emilia Casanova de Villaverde – și vouă, popor al Cubei.

Un murmur a pus stăpânire pe atelier, iar Porteños și-a ridicat capul de la masa de la etajul al doilea, unde făcea contabilitatea, pentru a vedea ce se întâmplă. Dar toți amuțiseră și așteptau, iar Antonio a desfășurat un pergament mare, prin fibra căruia lumina lăsa să se întrevadă cerneala neagră.

— „Femei cubaneze, vă aud strigătele. Fugare, martire, văduve, orfane – vă adresați unui nelegiuit; cei care nu au o casă pe care s-o numească a lor caută sprijinul unuia care și-a pierdut țara. Suntem, cu siguranță, copleșiți; v-ați pierdut vocea, iar eu am o voce care e mai mult decât doar a mea: a voastră geme, a mea amenință. Aceste două sufluri, suspinând după casă, chemându-și casa, sunt tot ce rămâne. Ce suntem noi? Slăbiciune? Nu. Suntem o forță.“

Mâinile Maríei Isabel au tremurat și a încercat să le ostoiască, a încercat să-și domolească furia.

— „Conștiința este coloana vertebrală a sufletului. Atunci când este dreaptă, sufletul rezistă; eu port această putere în mine și-mi e de-ajuns. Și ați făcut bine că ați luat legătura cu mine. O să vorbesc în numele Cubei, așa cum am vorbit în numele Cretei. Nicio națiune nu are dreptul să-și înfigă ghearele în alta, nici Spania în Cuba, nici Anglia în Gibraltar.“

Antonio continuă, iar María Isabel privi în sus, spre Porteño, care trecuse pasarela și cobora, cu fața roșie și plină de sudoare; muncitorii au tăcut în clipa când a luat hârtiile din mâinile lui Antonio și i-a poruncit să citească din Mizerabilii, și numai din Mizerabilii.

Cu toții se temuseră de sosirea lui Porteño. Muncitorii șușoteau că i-ar fi rupt picioarele unui servitor trândav, că știa despre grevele din fabricile de tutun din Statele Unite și că ar fi zis că va împușca pe oricine din atelierul său căruia i-ar trece prin cap să se plângă.

— Nu ai voie să ne inciți muncitorii cu divagațiile imbecile ale unui artist european, care habar nu are de munca pe care o fac bunii noștri oameni! strigă el.

Antonio a privit spre pergamentul mototolit în mâna pătată de soare a lui Porteño. A mormăit ceva care avea aerul unei scuze, răsucindu-se astfel încât María Isabel să-i vadă doar spatele. Mâinile ei tremurau atât de violent, încât tutunul mărunțit i se împrăștia în poală.

Antonio s-a întors, a dat paginile cărții de pe pupitru și și-a pus ochelarii. A citit din Mizerabilii de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. În ziua aceea nu a privit nici măcar o dată spre María Isabel și a plecat călare, înainte ca ea să apuce să-l întâlnească în locul unde își lega calul. Iar cuvintele lui Victor Hugo adresate Emiliei Casanova de Villaverde au răsunat în ea în acea noapte singuratică: Ce suntem noi? Slăbiciune? Nu. Suntem o forță. Și-a dorit ca el să fi citit chiar vorbele Emiliei.

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă. Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

María Isabel continua să fie singura femeie din fabrică, acum cu mult redusă. Ceilalți lucrători erau tați și soți, dar și copii pe care locurile unde trăiseră îi înăspriseră și cărora le răpiseră inocența, care fumau puros mai mari decât mâinile lor.

Foto: Andria Lo

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.