ÎN BIBLIOTECA MEA Ziaristul (colaborator al Ziarului Metropolis) şi scriitorul Andrei Crăciun se pregăteşte să lanseze a doua carte din seria Baricadele, în care îşi strânge publicistica risipită în paginile gazetelor în ultimii unsprezece ani, dându-i o nouă viaţă în volum.
Un articol de Dan Boicea|26 mai 2016
Baricadele II va apărea la începutul lunii iunie, la Bookfest, la Editura Herg Benet. Prima carte Baricadele a fost publicată la Editura Humanitas, în 2014. Anul trecut, scriitorul a lansat Pălăria albastră şi alte povestiri, o colecţie de nuvele şi, în toamnă, Poezii pentru acea necunoscută, versuri.
Are aproape gata un roman (Aleea Zorilor) şi un nou volum de nuvele (Îndurabile). Cum e însă în biblioteca lui Andrei Crăciun?
Care e cartea care ţi-a deschis gustul pentru lectură?
Prima carte pe care am citit-o a fost Robinson Crusoe, de Daniel Defoe. Aveam şase ani. Mi-a plăcut să citesc. După cum poţi să presupui, fizicul nu a fost niciodată punctul meu forte. Nu eram puternic, nu eram un Tarzan, nu eram primul ales în echipele care jucau pe Aleea Zorilor, unde am copilărit. Eram mic, prăpădit, trebuia să suplinesc prin ceva, fiindcă îmi plăcea, de ce să te mint?, şi să fiu ascultat sau măcar lăsat în pace. Cred că nu exagerez dacă îţi spun că am supravieţuit copilăriei prin poveşti. Spuneam poveşti din cărţi, deseori le inventam, aveam şi public, nu ca acum.
Cărţile au fost refugiul şi salvarea mea. Le datorez, de altfel, ziarelor şi cărţilor tot ce a fost mai bun în viaţa mea, şi, de aceea, nu voi renunţa niciodată să citesc – şi ziare, şi cărţi. Cel mai mult pe lume iubesc ziarele şi cărţile. Dar cred că gustul pentru lectură, cum îi spui tu, mi s-a deschis, cu adevărat, mult mai târziu, pe la douăzeci de ani, când am citit Greaţa de Jean-Paul Sartre. A fost cea mai importantă carte a acelei epoci. M-a învăţat să privesc spre lume. Mi-a dat o super-putere pe care am folosit-o mult ca ziarist: puterea de a vedea. Prea mulţi oameni au rămas orbi.
Care a fost locul preferat de lectură în copilărie şi care e locul preferat în care citeşti acum în casă?
O parte din biblioteca Billy. În cadru sare câinele de pluș Tibidabo, nedespărțit prieten al scriitorului, care îl aruncă de colo până colo. Foto: Daniel Vrăbioiu
În copilărie citeam stând în canapea şi tot aşa citesc şi acum. Nu îmi place să citesc în pat, multă vreme, de altfel, un deceniu aproape, nici nu am avut pat în casă. Patul pe care îl am aici, în garsoniera din mahalaua Teilor, l-am cumpărat pe când eram îndrăgostit de o tânără bogată şi mofturoasă, care îmi dispreţuia modestia de a trăi într-o canapea.
Tot atunci am achiziţionat şi splendida bibliotecă Billy, pe care o vezi, de asemenea, aici. Era cea mai ieftină bibliotecă de la acel celebru magazin suedez de mobilă.
Eram şi atunci, cum sunt şi acum, destul de sărac. Nu aveam un loc de muncă stabil. Terminasem cu redacţiile şi vagabondam printre job-uri. De altfel, în vara aceea am şi zugrăvit prin casă, am pus parchet, geamuri termopan, am făcut frumos. Evident, toate acestea nu au contat prea mult. Relaţia despre care îţi zic nu a rezistat, nici nu avea cum, dar asta nici nu mai contează. Prefer, deci, să dorm şi să citesc pe canapea. Am un temperament felin. Sunt foarte leneş. Lectura mi se potriveşte, pentru că îmi dă posibilitatea să fiu într-o altă lume fără să mă ridic de pe canapea. E o banalitate, ştiu. Dar e adevărat.
Care au fost cele mai neaşteptate locuri în care ai citit?
În ziua în care am împlinit treizeci de ani, pe 23 iulie 2013, m-am surprins citind în timp ce mergeam. Eram pe Strada Toamnei din Bucureşti, nu mai ştiu de unde veneam. Pot să citesc oriunde, în orice loc, în orice împrejurare, mai puţin în baie. Nu citesc niciodată în baie. Nu e genul meu. Nu îmi imaginez viaţa mea fără cărţi. Nimic n-ar fi. În ziua despre care îţi zic, citeam o carte foarte frumoasă. Se numeşte Tristano moare. E scrisă de un italian – Antonio Tabucchi.
Cartea care te-a marcat?
În prima tinereţe m-a marcat mult Viaţa cea nouă de Orhan Pamuk. Nu am o explicaţie logică pentru această întâmplare. Dar ştiu că m-a obsedat. A trecut mai mult de un deceniu de atunci, şi nu îmi amintesc nimic din desfăşurarea acţiunii în această carte. Îmi amintesc doar senzaţia obsedantă că trebuie să încep o viaţă nouă. Tot pe-atunci m-am făcut ziarist de presă scrisă. Poate că asta era, nu ştiu.
Care e cea mai dragă carte cu autograf pe care ai primit-o?
Am multe cărţi cu autograf. Am primit autograf şi de la Adam Michnik cu care am făcut un interviu în vara lui 2009, şi de la Florin Piersic Junior, actorul, şi de la Marius Daniel Popescu, un mare scriitor român din Elveţia cu care sunt bun prieten şi pe care l-am şi găzduit cu plăcere, aici, la noi, în mahala. Cea mai dragă carte cu autograf îmi este însă Viaţa ficţiunii după o revoluţie. E cea mai recentă carte publicată de Radu Cosaşu, care este omul pe care îl iubesc cel mai mult în literatură, şi nu numai. Ieri am primit autograful. I-am dus nişte nuvele la care lucrez (n.r. – cartea de nuvele Îndurabile), să le citească, să iau binecuvântare de nuvelist, dacă vrei. Îi place un cuvânt pe care eu îl folosesc mult: îndurabil. În autograf mi-a cerut, de altfel, să impun acest cuvânt – îndurabilul – în literatura română. Aşa o să şi fac. Radu Cosaşu e ultimul om pe care aş vrea să îl dezamăgesc.
Două autografe de la Radu Cosaşu
Cartea pe care n-ai reuşit s-o citeşti sau cu care te-ai luptat foarte mult?
Multe cărţi şi mulţi autori mari m-au înfrânt. Am o întreagă listă a ruşinii personale, care trece şi prin Pamuk, în ciuda Vieţii celei noi, şi prin Faulkner, şi prin Grass, şi prin Musil, şi chiar prin Proust. Nişte giganţi toţi. Nu am renunţat însă la luptă. Voi reveni asupra acestor cărţi şi le voi duce până la ultima pagină. Să zicem că am luat o pauză, că suntem într-un armistiţiu. Nu îmi place să las lucrurile neterminate.
Trei autografe, de la Adam Michnik, Florin Piersic Jr. şi Marius Daniel Popescu
Cartea celebră pe care ţi-ar fi plăcut s-o scrii?
Harfa de iarbă de Truman Capote. Fiindcă e perfectă.
Cartea de care te-ai îndrăgostit când erai îndrăgostit?
Mi s-a mai întâmplat să mai fiu îndrăgostit, să ştii. Am trăit o frumoasă poveste de dragoste chiar în timp ce citeam Dragostea în vremea holerei a domnului Marquez. Acum trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, chiar dacă nu mai citesc neapărat cărţi de dragoste. Am îmbătrânit şi pot fi fericit chiar şi în realitate.
Dacă ar fi să înfiinţezi o bibliotecă pe o altă planetă, care ar fi prima carte pe care ai pune-o în raft?
Aş înfiinţa multe cărţi aici, la noi, care oricum suntem pe o altă planetă. Prima carte pe care aş pune-o în raft este Despre eroi şi morminte a domnului Sabato.
Personajul de care te-ai îndrăgostit?
Am fost îndrăgostit de foarte multe personaje. Primul personaj de care am fost îndrăgostit cred că a fost Winnetou. Am recitit cartea asta de cincizeci de ori. A fost cartea copilăriei mele. Îi datorez un simţ al dreptăţii pe care sunt fericit să constat că încă nu mi l-am pierdut.
Cea mai recentă carte pe care ai citit-o?
Naufragii de Akira Yoshimura.
În ce carte ţi-ar plăcea să locuieşti?
În Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Îţi dai seama? Să duc o viaţă de aristocrat, tocmai în Sicilia… Vise!
Andrei Crăciun și etajele inferioare ale bibliotecii Billy, în care toate cărțile sunt cumpărate din leafa sa de ziarist. Foto: Daniel Vrăbioiu
Cea mai recentă carte pe care ai cumpărat-o?
Memoriile unui nebun de Gustave Flaubert. E magnifică. A scris-o la 1838. Avea doar şaptesprezece ani. 1838! Bun an pentru literatură – atunci s-au scris Mânăstirea din Parma a domnului Stendhal şi Un erou al timpului nostru a domnului Lermontov. Îţi dai seama? Şi tot atunci debuta Flaubert! Nu se mai fac asemenea ani, din păcate.
