NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Andrei Huţuleac joacă pe 24 ianuarie, de la ora 19.00, în „Visul unei nopţi de vară“, spectacolul lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul Metropolis. Actorul vorbeşte despre motivele pentru care s-a apucat de meseria lui.
Un articol de Monica Andrei|20 ianuarie 2015
Monica Andrei: La Teatrul Metropolis, în spectacolul cu piesa „Visul unei nopţi de vară” de W. Shakespeare, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză interpretezi rolul spiriduşului Puck. Nu te-au inhibat marile montări în teatru, unde acest rol a fost interpretat de către mari actori? Cum te-ai apropiat de personaj?
Andrei Huţuleac: Nu cred că e foarte productiv pentru un actor să poarte pe umeri greutatea marilor creații dinaintea lui. Teatrul aparține în mod exclusiv timpului prezent. Fiecare cu „Hamlet”-ul lui. A fost într-adevăr o etapă interesantă, dar m-am luptat mai degrabă cu propriile prejudecăți decât cu istoria.
A fost dificil să-mi şterg din cap ideile prefabricate despre rol și să iau munca de la zero, ca pentru orice alt personaj. Am înţeles destul de târziu, ca să fiu foarte sincer, direcția în care trebuie să o apuc dar cred lucrurile s-au dovedit a fi bune în final.
Dacă te-ai întâlni cu spiriduşul, acum, ce i-ai spune?
Ești greu de jucat!
De ce crezi că te-a distribuit domnul Victor Ioan Frunză în spectacolele regizate de dumnealui?
Nu ştiu exact. La prima noastră întâlnire am descoperit un om cu o viziune clară asupra procesului artistic. Respect la dânsul atitudinea clară în raport cu această meserie, lucru care le lipseşte creatorilor de la noi. În general, încă din facultate, se creează senzaţia că teatrul trebuie să fie ceva fluid, inefabil, imposibil de încadrat sau de explicat.
Nu spune nimeni că nu-i aşa, dar cred că în toată această aparență de haos boem trebuie să existe o oarecare organizare. Domnul Victor Ioan Frunză dă claritate spectacolului şi direcţie actorului. Primul spectacol în care m-a distribuit este „Mobilă şi durere” de la Centrul Cultural UNESCO. În spectacolul „Tartuffe sau Impostorul” de la Teatrul Metropolis am făcut o înlocuire. A urmat „Liliom” la Teatrul din Brăila, Puck în “Visul unei nopţi de vară” de la Teatrul Metropolis și Preotul în „Portugalia” de la Teatrul „I.C.Nottara”.
Interpretezi rolul Fero în “Spitalul Comunal” de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa, tot la Teatrul Metropolis. Un nebun într-un spital cu nebuni. De la un spiriduş la un rol de nebun e cale lungă. Dintre cele două roluri, care ţi s-a părut mai greu?
E greu de spus. Fero a fost primul meu rol într-un teatru. Eram student în anul II de facultate și tocmai din cauza asta acolo putem vorbi mai puțin despre o creație artistică și mai mult despre o acomodare cu tot ce înseamnă o scenă de teatru profesionistă, parteneri cu experiență etc. etc.
Puck a venit într-un punct al evoluției mele în care mi se cerea să trec la următorul nivel. Consider că am făcut un pas înainte cu rolul ăsta. Aș vrea să menționez că, atunci când emit asemenea judecăți de valoare în legătură cu propria persoană, nu mă raportez decât la mine însumi. Nu tind spre vreun model ideal de actor și nici nu încerc să mă compar cu alți colegi de breaslă.
Scriai pe Facebook, la un moment dat, despre o pisică şi nişte broaşte ţestoase pe care le-ai bozezat cu nume din piesele lui Cehov. Îţi place acest autor?
Pe pisică am botezat-o Ziggy, după Sigmund Freud, iar pe broaştele ţestoase Sașa şi Platonov, după Sașa și Platonov. Îmi place Cehov, dar cred că este și o psihoză creată în cursul facultăţii. E primul autor mare cu care te întâlnești și atunci se creează un soi de atașament inconștient.
Te-am întrebat pentru că studenţii de multe ori îl resping, pentru că îl înţeleg greu sau… deloc.
Studenții nu sunt ajutați să-l înțeleagă, iar asta e cu totul altă poveste. E un autor „mitizat” și asta îi sperie pe cei mai mulți. Dacă îl abordezi cu lejeritate și încerci să te apropii de el ca de oricare altul nu cred că e atât de dificil.
De ce ai ales teatrul?
Nu m-am gândit niciodată și, deci, nu am un răspuns concret. Tata a vrut să dea la Actorie când era tânăr. M-am urcat prima dată pe scenă în clasa a IV-a, dar toţi copiii trec prin faze de genul acesta şi nu consider marcant momentul. Totul s-a întâmplat cumva de la sine.
Părinţii tăi s-au bucurat?
Niciun părinte nu e cu adevărat bucuros. Toți sunt stăpâniți de aceleași gânduri: artiștii o duc greu, e o profesie care nu-ţi aduce satisfacţii financiare etc. etc.
Pe unde mai joci?
Joc în spectacolul „Liliom” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în Portugalia la Teatrul „Nottara”, în „Mobilă și Durere” și în „Steaua fără nume” la Centrul Cultural UNESCO, la Godot într-un spectacol al Liei Bugnar, „O piesă deşănţată”, la Green Hours într-un recital de Nichita Stănescu de care sunt foarte atașat: „Suntem ceea ce iubim”. Îmi place mult să fac teatru, cu oameni de care sunt legat și altfel decât profesional.
O carte care te-a fascinat şi care ţi-a deschis un drum.
„Băieţii din Strada Pál” de Molnár Ferenc și „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes.
De ce?
Pentru că ambele vorbesc despre viață.
Un film?
„Contact” în regia lui Robert Zemeckis.
Cum te vezi în viitor?
Nu am o viziune clară. Mă întorc tot timpul la motivele pentru care m-am apucat de meseria asta. Aceleași motive pe care le avem cu toţii. Un soi de intuiţie a libertăţii pe care n-o putem accesa în viaţa reală, fascinația pentru misterul scenei, pentru ce se întâmplă în spate, pentru apariţia în faţa unui public.
Până la urmă ai un corp care trebuie să suporte sute de priviri aţintite asupra lui şi asta e o chestie extraordinară care aşa cum te poate ajuta te poate şi distruge. Dar mai presus de orice am ales teatrul pentru că îmi place să cunosc oameni, să relaţionez cu ei și să le aflu poveștile. Mă văd încercând în continuare. Vreau să fac mult teatru, cu mulți oameni, în contexte cât mai variate.
Scenă din spectacolul „Visul unei nopţi de vară“, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Metropolis. Foto: Adriana Grand
În mirajul acesta al teatrului nu există şi nevoia ta de a fi altcineva asociată cu bucuria de a fi în centrul atenţiei?
Evident. Bucuria de a fi în centrul atenţiei e prima care trebuie menţionată şi suspectez ipocrizie în orice practician care susține altceva. Mare parte din motivaţia pe care o avem, din combustibilul pe care-l avem, când ne desfăşurăm activitatea pe scenă, vine din faptul că ne place să fim priviţi.
Dorinţa de a fi altcineva… n-aş plusa. Nu cred că eşti altcineva când eşti pe scenă. Eşti un interpret al unui text şi încerci să fii fidel autorului, regizorului, colegilor. Deci ai multe alte preocupări foarte concrete. Poate că dedublarea intervine inconștient, dar cel puțin pentru mine nu reprezintă un scop în sine. Mă interesează să mă ridic la nivelul partiturii și al contextului în care lucrez mai mult decât orice altceva.
Fotografii cu Andrei Hutuleac – Adriana Grand
