I-am invitat la un dialog despre teatru. Despre teatrul în care cred, despre teatrul pe care-l iubesc, despre teatrul pe care-l creează împreună. Andrei Huţuleac şi Sorin Miron, doi artişti de mare valoare, doi artişti care lucrează împreună de mulţi ani…
Un articol de Monica Andronescu|18 decembrie 2023
… și care acum, pentru noul proiect de la Teatrul Metropolis, „Balena” de Samuel D. Hunter, s-au reîntâlnit, de această dată Andrei Huțuleac din postura de regizor și Sorin Miron, în cea de protagonist. O dimineață cu multe zâmbete, o întâlnire cu care deschidem seria Interviurilor Metropolis!
Monica Andronescu: Este o dimineață de decembrie rece și ploioasă, iar noi am înfruntat ploaia și am venit până aici, la Teatrul Metropolis, ca să stăm de vorbă despre ce minunății mai faceți voi în teatru… De altfel, de Teatrul Metropolis pe voi vă leagă istorii vechi, dar cea mai recentră premieră a voastră aici, împreună, este „Balena”. Dar pentru că suntem în decembrie, înainte de Sărbători, nu pot să nu vă întreb despre un decembrie spectaculos, un decembrie care v-a rămas cumva agățat de gânduri, un Moș Crăciun cu care v-ați întâlnit…
Andrei Huțuleac: Cu riscul de a părea cel puțin mic burghez, un decembrie spectaculos pentru mine este cel dinaintea pandemiei, din 2019, când am plecat în Sri Lanka…
M.A.: Deci fără Moș Crăciun…
A.H.: Cu Moșul am un alt decembrie spectaculos, cel de acum un an sau doi, când am fost la grădinița unde predă mama soției mele și am făcut un Moș Crăciun pentru copii…
M.A.: Deci ai fost Moș Crăciun!
A.H.: Da, am făcut asta o singură dată în viață și a fost o experiență extraordinară din toate punctele de vedere… pentru că, evident, s-au întâmplat toate lucrurile pe care cineva și le poate imagina când un actor încearcă să facă pe Moș Crăciun. „Ăsta nu e Moșul!… Cine e ăsta? Mami, mami! Cine e ăsta?” (râde) Dar a fost o experiență frumoasă, chiar și prin prisma derizoriului ei. Pentru că m-am schimbat în Moș Crăciun într-o cameră unde erau depozitate măsuțe, standuri de lucru pentru copii… plastilină, carioci… niște găleți. Dar tot acest derizoriu a făcut din asta o experiență memorabilă.
M.A.: Dar te-au crezut copiii?
A.H.: O parte bună dintre ei da, o parte mai fășneață, nu. (râde) M-au tras de barbă, m-au tras de pantaloni, m-au tras de curea și-au dat seama că burta e falsă… Deci actoria a cam scârțâit. (râde)
M.A.: Ai și tu o poveste cu un Moș Crăciun, Sorin?
Sorin Miron: Da. E un Crăciun dinainte de pandemie, un Crăciun care din multe puncte de vedere pentru mine a fost special. A devenit special în timp. Nu vreau să aduc o notă tristă, dar era un Crăciun în care mă întorceam acasă, încă erau ai mei, băiețelul meu, Anton, era mic și mergeam la bunici. Și atunci s-a întâmplat un moment extraordinar! Era Ajunul Crăciunului, Sibiul era gol și eu eram în mașină cu Anton și cu Ariana, mergeam spre casa părinților mei și, repet, într-un oraș complet gol, nu vedeai nicio persoană pe stradă, brusc vedem un Moș Crăciun care încerca să intre într-un bloc! Am oprit mașina în mijlocul străzii și le-am spus: „Uite Anton, uite-l pe Moș Crăciun, hai să mergem să vorbim cu el!” Și ne-am dus, a vorbit cu Anton și i-a spus că o să ajungă și la el a doua zi, pentru că trebuie să ia la rând toate casele din Sibiu. A fost un moment magic! Ne-am întors la mașină și nimeni n-a putut să spună nimic de emoție.
A.H.: Ce imagine! Absolut minunat! Deci Moș Crăciun există! Și nu are barba falsă ca cel al lui Andrei (râsete). Dar vă propun acum să ne întoarcem la teatru… Sunt mai bine de zece ani de când voi lucrați împreună…
S.M.: Ar trebui să mă uit pe istoricul asigurărilor mele. Pentru că prima dată când am lucrat împreună, la două, trei zile după ce am început să lucrăm…
A.H.: Ai făcut accident…
S.M.: Nu! El a făcut accident. (râsete) S-a terminat repetiția, Andrei voia să plece acasă și în parcare s-a auzit un mic „poc”. Pe urmă a apărut Andrei și a întrebat: „A cui e mașina aia de afară?” Era mașina mea nouă, o aveam de o săptămână… Așa că primul nostru moment de actorie împreună a fost când ne-am dus la asigurator și credeam că trebuie să arătăm că nu ne cunoaștem. Și am regizat un întreg moment… (râsete). Deci primul spectacol jucat împreună cu Andrei a fost în fața asiguratorului.
M.A.: Așadar, în ciuda acestui început deloc fericit (râsete), care sunt ideile care vă leagă în teatru?
A.H.: E clar că suntem în siajul unei moșteniri comune pe care am primit-o prin lucrul de durată cu Victor Ioan Frunză, cu Adriana Grand și cu echipa care îi înconjura.
M.A.: Celebra Trupă fără nume… Care s-a destrămat.
A.H.: Care s-a destrămat, da. Și atunci când s-a întâmplat asta și s-a întrerupt colaborarea, noi ne-am trezit într-o realitate teatrală nesatisfăcătoare pentru noi, care trăiserăm până atunci într-o bulă. O realitate teatrală în care nimeni nu te păstorește ca actor, nimeni nu are grijă de destinul tău. Și atunci, de fapt, și colaborarea noastră din această perspectivă regizor-actor a venit mai mult ca o nevoie. Nu ne regăseam niciunii dintre noi în breaslă, așa cum arată ea acum, și a trebuit să ne oferim singuri oportunități pe care de data asta nu ni le mai oferea nimeni. Ce ne aduce împreună? Culmea e că nu sunt niște lucruri foarte complicate. Adică sunt atât de simple că par stupide, dacă le spunem. Ne preocupă un teatru în care se știe textul, ne preocupă un teatru în care se spune o poveste și care emoționează. Ne preocupă aspectul umanist al actului teatral și mai puțin, dar nu complet exclus, cel social și politic. Ne preocupă un teatru care spune povești despre oameni, pentru oameni… cu mai puțini paraziți intelectuali sau intelectualiști decât își dorește trendul acum să impună. Asta ne leagă. Dorința de a spune povești despre oameni pentru oameni, care emoționează. Punct. Nu mi se pare puțin, dar sună simplu și, mai ales în epoca asta, e de multe ori trecut cu vederea și tratat ca o atitudine retrogradă, reacționară. „Dom’le, ce caută niște oameni tineri să facă un teatru din ăsta care spune povești acum? Și mai și emoționează… Totuși suntem în altă epocă… Lumea dorește alte lucruri…” Ei bine, aici este minciuna. Lumea nu dorește alte lucruri! Lumea dorește povești. Nu putem să ne ascundem în spatele ideii că lumea dorește alte lucruri, pentru că, de când lumea și Pământul și până când el se va sfârși, ce ne interesează la teatru, la film, la muzică este aspectul umanist care ne emoționează și ne atinge personal. Și asta am încercat și cu „Balena”, un teatru în care să înțelegem ce ne face să semănăm, nu ce ne face să fim diferiți unii față de ceilalți. Pentru că, discutând în această epocă atât de mult despre identitate, despre ce ne face speciali, ce ne face unici – discuții pe care și eu le încurajez și cred că sunt importante – uităm, totuși, să discutăm despre ce ne duce împreună. Ce ne face să fim la fel, totuși. Pentru că noi suntem blocați toți pe aceeași planetă. Și atunci, trebuie să învățăm să coexistăm. Și cred că nu putem învăța să coexistăm, decât dacă ne concentrăm pe ce avem comun! Ce avem separat ține de specificul fiecăruia și trebuie lăsat să înflorească, dar, pe de altă parte, dacă ne concentrăm doar pe asta, riscăm să creăm prăpăstii foarte mari între oameni, cum de altfel și există acum în societatea contemporană. Deci, ca să concluzionez, ne preocupă un teatru, care aduce împreună și nu dezbină.
S.M.: Exact, oamenii vor să vină să se întâlnească cu ei înșiși, să se întâlnească cu oamenii din viața lor și așa mai departe. Și atunci, da, normal că ne interesează să arătăm partea asta, partea umană.
A.H.: Cu riscul de a părea patetic, o să spun că ne încadrăm în rândul artiștilor blestemați să poarte această cruce greu de dus a căii de mijloc, care de multe ori nu satisface nici stânga, nici dreapta. Pentru că, dacă nu vrei să te cablezi la fluxul contemporaneității, ca să iei și tu un pic din gloria asta, fie ea și efemeră, pierzi trendul și cred că, din păcate sau din fericire, ce nu ne preocupă pe noi în momentul ăsta este trendul, așa cum arată el acum.
View this post on Instagram
M.A.: „Balena”, spectacolul pe care l-ați pus în scenă la Teatrul Metropolis, este o poveste despre iubire, despre căutarea iubirii, dar este și o poveste despre un bărbat supraponderal, aflat cumva în ultimele zile de viață, și mai e vorba și despre dependență. Ce anume te-a făcut să-l alegi pe Sorin pentru acest rol? Când îl vezi pe Sorin Miron, ultimul lucru la care te gândești este o persoană supraponderală…
A.H.: Actorii au toți niște vârste, care nu țin neapărat de vârsta biologică, e vorba mai degrabă de niște etape profesionale. Sorin vine pe un trend și în siajul unor roluri de coloratură… Iar eu am considerat că pe acest istoric și pe acest tip de experiență, Sorin poate împlini un rol dramatic de compoziție. Deși pare că este ceva împotriva a ceea ce a făcut până acum, de fapt, nu este decât o completare firească a identității lui artistice și cred că mi-am dorit foarte tare ca lumea să îl vadă în condiția asta. Că poate pe mai departe alți regizori îl vor lua și îl vor folosi în această direcție, în această nouă etapă a lui. Etapă pe care de multe ori actorii nu o controlează. Cred că pariul este unul câștigat și, ca să fiu sincer, este cel mai mare pariu pe care l-am pus cu spectacolul ăsta.
S.M.: Deși noi nu am vorbit lucrurile astea niciodată, eu am simțit ceea ce spune Andrei. Și apropo de încredere, e foarte important să lucrezi într-un mediu în care să simți că ți se oferă încredere în ce faci și tu să o poți oferi înapoi. Fără asta, n-ai de ce să te sprijini. E o responsabilitate enormă când primești un rol de genul ăsta. Dar simți și sentimentul de încredere pe care ți-l dă regizorul prin faptul că-ți oferă un astfel de rol… Asta din start poziționează lucrurile la un alt nivel. Adică știi că ești pe o pernă bună. E o pernă de aer pe care poți să lucrezi. M-am bucurat foarte mult pentru că e într-adevăr un rol care vine într-o altă zonă decât cele în care am lucrat până acum. Și a fost frumos că invitația lui Andrei a venit la două zile după ce am văzut filmul.
M.A.: Dar care au fost treptele de cucerit pentru acest rol?
A.H.: Dincolo de aspectele formale de construcție a costumului, nu știu dacă ne-am gândit vreodată că facem un spectacol cu un bărbat supraponderal. Ne-am gândit că facem un spectacol cu un bărbat bolnav, care se află în ultima săptămână de viață.
S.M.: Exact! Drama personajului e una care ține de altceva, nu de forma lui exterioară. Dar, dacă mă întrebați cum am făcut drumul, nu știu să explic. Am fost preocupați amândoi mereu de a căuta sensurile pe care autorul le livrează în text.
M.A.: De fapt, ce voiam eu să te întreb este cine e Charlie al tău?
S.M.: E greu de spus. La fel de greu cum ar fi să rememorez pașii pe care i-am parcurs în căutările de a-l găsi.
A.H.: Pot să spun eu? Cred că știu, măcar parțial, cine este Charlie al lui Sorin și ce îl leagă pe Sorin în etapa asta a vieții lui de acest personaj.
S.M.: De-abia aștept să văd ce zici!
A.H.: Sorin este într-o etapă a vieții în care cu toții ajungem la un moment dat… și anume este un adult care știe ce înseamnă pierderea. Pierderea unei persoane dragi. Și cred că toate astea l-au făcut să înțeleagă foarte bine mecanismele și urmele pe care pierderea le lasă și în personajul din piesă, Charlie, care, pe lângă faptul că a pierdut un partener în urmă cu niște ani, a pierdut și o relație foarte importantă cu fiica lui, pe care încearcă să o recupereze.
S.M.: Mă bucur că ai spus tu partea asta, pentru că, dacă aș fi descris-o eu, m-ar fi emoționat prea tare și probabil mi-ar fi fost mai greu să vorbesc. Dar apropo de vârste, de vârstele de care spunea Andrei, cred foarte tare că rolul ăsta a venit într-un moment în care am vârsta potrivită. Nu vreau să metaforizez, dar cu acest rol efectiv am avut senzația că iau o săgeată și un arc și trag… și, dacă nu nimeresc, poate să fie un mare dezastru. Din unele puncte de vedere cred că am reușit să facem asta. Să atingem ținta.
M.A.: Și pentru tine, Andrei, care sunt bucățile din Charlie care rezonează în tine direct?
Pe mine mă preocupă acest ecosistem al pierzătorilor și al încremenirii în proiect și al felului în care fiecare dintre noi suntem paralizați în propriile credințe, propriile atitudini, propriile poziții și nu reușim să comunicăm în niciun fel unii cu alții. Părând tot timpul că suntem într-o perpetuă relație de comunicare și totuși nu reușim să o facem. Mie mi se pare că această piesă este despre cinci oameni care trăiesc fiecare în propriul tunel, cu propria lumină de la capăt, iluzorie evident, dar care trăiesc în același loc, pare că sunt mereu în relație, în comunicare, dar nu reușesc niciodată să facă asta. Și pe mine asta mă emoționează, mă amuză într-un fel amar, pentru că mi se pare că suntem simpatici, așa, ca specie. Suntem simpatici așa, în felul nostru în care ne chinuim ca niște furnici într-un furnicar. Aș mai adăuga faptul că este și un spectacol despre vină și despre cum gestionezi vina.
Urmăriți în videoul de mai jos interviul integral, filmat la Teatrul Metropolis. Video: TwoBugs
S.M.: Și fiecare încearcă să se salveze, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori greșit în viață, încercăm să ne salvăm prin ceilalți.
A.H.: Și ca să satisfac nevoile trendului, o să vorbesc un pic și despre aspectul personal-social care m-a preocupat la spectacol. Eu sunt un copil al anilor 90, care s-a îndrăgostit de o Americă iluzorie și care a crescut cu o pasiune foarte mare, implementată de filmele de filmele de Crăciun de la ProTV. S-a îndrăgostit de o Americă ce promitea familia perfectă, job-ul perfect, viața perfectă, Crăciunul perfect. Și m-a interesat foarte tare, când am citit acest text, că el vorbește despre o Americă adevărată… o Americă a pierzătorilor, a oamenilor reali, care încearcă existe într-o realitate complet neglazurată. Deci spectacolul este și despre asta, la nivel social. Are și acest filon pe care încurajez publicul să-l studieze.
M.A.: Acest nivel social, care, desigur, poate fi cumva transpus din America și în mica noastră insuliță...
A.H.: Sigur! Bineînțeles că toți oamenii se pot regăsi aici. De fapt, despre asta este vorba!
View this post on Instagram
