Pe 27 noiembrie, de la ora 19.00, la Teatrul ACT, pe Calea Victoriei, am văzut cea de-a doua reprezentaţie oficială la Bucureşti a spectacolului „Apă de mină” de Székely Csaba. Montarea acestui spectacol este parte dintr-un proiect coordonat de criticul de teatru Oana Stoica. Din echipa spectacolului fac parte actorii Ioan Coman, Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea şi Irina Antonie.
Un articol de Andrei Crăciun|2 decembrie 2015
Scenografia este semnată de Vladimir Iuganu, iar muzica (originală, splendidă) îi aparține lui Bobo Burlăcianu. Echipa îi mulțumește, totodată, lui Alexandru Dabija pentru sprijinul regizoral.
„Apă de mină” este piesa care a încheiat „Trilogia minelor” a dramaturgului mureșean de limbă maghiară Székely Csaba. Acesta este mult mai cunoscut, premiat (prima sa piesă, „Do you like bananas, Comrades?”, scrisă în limba engleză în 2009, a fost premiată de Societatea Autorilor din Marea Britanie pentru cel mai bun scenariu radiofonic), jucat dincolo de granițele României (deși s-a născut la Tîrgu-Mureș, a crescut la Arad și a fost educat la Cluj-Napoca).
Iar Székely Csaba, trebuie să știți și acest amănunt scandalos, nu are decât treizeci și patru de ani! De altfel, “Apă de mină” s-a jucat acum, în 2015, pentru prima dată, la București, în limba română.
„Trilogia minelor” nu are milă cu decăderea postindustrială, ba chiar postmodernă din Transilvania. Lumea abrutizată a satului transilvănean, din care au fost excluse căile de evadare, este prezentată în nuanțe tari, cumplite. E doar un detaliu că sătenii sunt maghiari. Ar fi putut fi la fel de bine etnici români. Lumea aceasta este un univers închis, lipsit de speranță, în care domnesc deznădjedea și palinca, și doar iluzia unei iubiri mai prelungește agonia. O combinație fatală de Cehov și Martin McDonagh.
„Apă de mină” este, de altfel, unul dintre cele mai bune spectacole care s-au jucat în ultimul timp la București. Povestea este cumplit de puternică: Székely Csaba scrie împotriva ipocriziei Bisericii, fără teama de a folosi clișeele (preoții-pedofili care tresar gândindu-se la un băiețel, fie el și Pruncul Iisus – o scenă de forță este felația de care preotul beneficiază de la fiul său adoptat, chiar în sfântul altar).
Personajele, compuse din tușe tari, sunt, deci, ușor de recunoscut: un preot în plină prăbușire (jucat exemplar de Ioan Coman), fiul său adoptat, care îi este și sclav sexual (talentatul Alexandru Potocean), menajera casei parohiale (Virginia Mirea, într-un rol excepțional), învățătorul satului (Alin Florea, în mare, mare formă) și fiica acestuia (Irina Antonie, care, iată, tot confirmă).
Preotul ar vrea să mai creadă în Dumnezeu, dar nu mai crede, deși se apropie de moarte, fiul său adoptat, care este îngrijitorul bisericii, îndrăznește să sculpteze și să scrie poezii fără rimă, visând la marea pe care nu a văzut-o niciodată, și nici nu o va vedea. Învățătorul nu mai poate preda decât cinismul, fiica sa este la o vârstă complicată, ușor de abuzat, ceea ce desigur se și întâmplă. Cea mai umană în toată această nebunie rămâne slujnica. Ea și-a pierdut memoria și continuă să creadă că are o fiică în America, o fată care se va întoarce – curând, imediat – și o va salva. Nimeni nu îndrăznește să îi spună adevărul: că fiica ei s-a spânzurat în satul vecin.
Moartea, moartea apare deseori ca unică ieșire din acest tunel care de mult nu mai duce nicăieri. Székely Csaba este un mare dramaturg. A înțeles.
Piesele sale nu sunt nici satire, nici radiografii ale unei societăți în descompunere. Piesele sale sunt, pur și simplu, deznodământul unei lumi abandonate, care, abandonată fiind, a uitat ce este compasiunea și ce este iubirea.
FOTO: Bogdan Bobocescu și Mihai Nae
