Anul acesta s-au împlinit 110 ani de la naşterea actriţei Elvira Godeanu (1904-1991). Actorul Armand Calotă, nepotul acesteia, vorbeşte despre lucruri foarte puţin ştiute din viaţa Elvirei Godeanu.
Un articol de Monica Andrei|25 iunie 2014
Monica Andrei: Care este gradul dumneavoastră de rudenie cu actriţa Elvira Godeanu şi cum v-o amintiţi?
Armand Calotă: Mama mea a fost nepoata actriţei. Eram la Paris când a murit Elvira Godeanu. A fost depusă în Teatrul Naţional. Îşi dorise să nu se mai întoarcă în acest teatru, deoarece în vremea în care Zaharia Stancu era director, a chemat pe scenă un grup de actori, apoi le-a înmânat plicurile cu decizia de pensionare. Elvira Godeanu avea 57 de ani. A mai colaborat cu teatrul, dar puţin. S-au dispensat foarte repede de ea, cu toate că era plină de viaţă şi dorea să facă atâtea lucruri.
Elvira Godeanu nu era doar acea femeie frumoasă, aşa cum o vedea lumea, în viaţă şi pe scenă, ci şi un om care a suferit foarte mult, pentru că nu a avut un copil, nu a putut să fie mamă. Nu şi-a spus niciodată acest secret, n-a vorbit despre acest lucru. Era şi o perioadă în care se zvonea mult că ar fi avut legături cu Gheorghe Gheorghiu Dej, care era înnebunit după ea, dar acest lucru nu era adevărat.
Juca Zoe în „Scrisoarea pierdută” şi se pregătea să plece în turneu în străinătate cu spectacolul. Evident, circula zvonul că nu se va mai întoarce, aşa că s-a profitat de ocazie şi a fost înlocuită de doamna Carmen Stănescu.
Se spune că Marietta Sadova ar fi venit la ea acasă s-o avertizeze că se pune ceva la cale şi să-i spună că nu i se va da drumul să plece. Mama mea ţinea legătura cu ea. Sunt singurul membru din familia ei care a rămas în viaţă.
Cum a fost relaţia dumneavoastră cu doamna Elvira Godeanu?
Prin anii 80 am trecut printr-un divorţ, iar acum am un băiat în vârstă de 30 de ani, iar ea ştia prin ce trec şi mi-a spus: „Armand, lasă tot copilului, nu face partaj, ia-ţi cărţile, şi te voi ajuta eu”. Îmi aduc aminte că mi-a lăsat o pernă, aşternuturi şi o plapumă din iarbă de mare, pe care o mai am şi astăzi. Era extraordinară!
Într-o zi i-am mărturisit mătuşii mele că vreau să dau admitere la Teatru. Am trecut prin mai multe facultăţi, geodezie, ştiinţe economice, dar niciuna nu mi-a plăcut. Le-am spus celor din familie că fug de acasă dacă nu mă lasă să dau admitere la Teatru. Aveam nevoie de îndrumări. Aşa că am ajuns la mătuşa mea, care, după ce s-a aşezat pe o canapea „Biedermeier”, mi-a spus: „Dragul meu Armand, te rog, relaxează-te, ţine spatele drept, vezi unde pui piciorul, cu vârful piciorului drept la scobitura celui stâng, deschide cartea asta şi citeşte!”
Dorinţa ei cea mai mare: să nu fie uitată.
După ce am citit fabula, mi-a spus: „Mmm, pari cam romantic. Îi dau telefon lui Petrică Gheorghiu şi te duci la pregătire, îl ştii pe Moş Metodă!”. Nu-l ştiam. Ne-am prezentat mulţi la pregătire. Veniseră Fane Bănică (tocmai terminase liceul), Lamia Beligan… Petrică Gheorghiu a avut fler, a pregătit mulţi tineri care au intrat la Actorie şi care sunt astăzi actori consacraţi. În casa lui Radu Beligan am văzut primul film interzis, „History of the World”.
Elvira Godeanu era încântată când veneam de la Timişoara, în anii ’80. Îi dădea drumul mai repede acasă servitoarei, ca să ne putem retragem doar noi. Îmi aducea un bol mare cu supă cremă de sparanghel. Primea mereu nişte pachete din Germania şi era înnebunită după supă, era plăcerea ei.
Am moştenit casa Elvirei Godeanu de pe strada Kisselef, care fusese naţionalizată, o frumuseţe de casă boierească, cu living rotund, cu geamuri frumoase, cu flori, cu garaj interior.
Elvira Godeanu: ultimele dorinţe
● Dorinţa ei cea mai mare: să nu fie uitată. Îmi spunea: „Armand, ştii care e cea mai grea boală? Să mori singur. Spune asta tuturor!“
Eram actor la Timişoara, aveam o bursă la Avignon când am aflat că a murit tanti. Tot ce lăsase moştenire dispăruse. Avea bani mulţi. Se credea că rămân în Franţa, dar eu m-am întors. Îmi aduc aminte că servitoarele ei mi-au cerut din lucruri şi le-am dat.
Arhitectul Emil Prager, soţul mătuşii mele, unul dintre marii noştri constructori, a murit la 93 de ani, în 1985. Se operase de o banală cataractă, dar, după anestezie totală, nu s-a mai trezit. Sigur, a fost un caz de malpraxis. Tanti avea 80 de ani şi a stat cu el în spital, şi-a dat blana şi bijuteriile, numai ca să-l ajute să se facă bine.
● Şi-a dorit să ajung actor în Teatrul Naţional. În 1991 am luat Premiul “Toma Caragiu”, jucam la Timişoara în „Teroare şi credinţă”, spectacol care intrase în festival, iar preşedintele juriului era George Constantin. Mai erau în juriu Gina Patrichi, Valentin Silvestru – Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! În acel moment, Elvira Godeanu a insistat să mă mut. George Constantin mi-a propus să merg la Teatrul „Nottara”, apoi domnul Giurchescu, regizor la „Comedie”, mi-a aranjat transferul acolo foarte repede. Am venit în Bucureşti şi am văzut pe străzi nişte afişe. La „Odeon” era director Vlad Mugur. Se dădea concurs la “Odeon”, la „Bulandra” şi la „Naţional”, unde era Andrei Şerban director. M-am prezentat la concursul de la „Odeon”, dar acolo a venit un personaj căruia nu-i dau numele şi m-a rugat să renunţ.
Apoi am dat concurs la “Naţional”. A durat vreo trei zile. S-a filmat, eu am spus un monolog, ca la admitere la Teatru… În cea de-a doua zi de concurs, un regizor tehnic din teatru m-a anunţat că mă cheamă Andrei Şerban la el. Văzuse CV-ul meu şi-mi cerea să mă hotărăsc unde rămân, la „Comedie” sau la „Odeon”, deoarece şi el dorea să mă ia la „Naţional”. Domnul Giurchescu de la “Comedie” îmi pregătise oferta unui rol în spectacolul „Opera de trei parale”, dar eu i-am spus domnului Andrei Şerban că vreau la „Naţional”, pentru că e dorinţa mătuşii mele, Elvira Godeanu.
A rămas impresionat şi m-a angajat pe loc. N-am să uit ce intuiţie a avut: “Eşti foarte bun pentru Andrei din «Trei surori»”. Atunci trebuia să pună în scenă spectacolul Felix Alexa şi ar fi trebuit să joc într-o distribuţie mare, dar nu s-a mai pus. După 10 ani, un regizor rus de la Sankt Petersburg m-a distribuit în rolul Andrei din „Trei surori”.
Cam asta a fost. Elvira Godeanu plecase din Teatrul „Naţional” cu plicul în mână, dorindu-şi apoi să ajung eu pe urmele ei. Şi am ajuns.
● O altă dorinţă de-a Elvirei Godeanu era realizarea unui spectacol. Ei i-a plăcut foarte mult la vremea respectivă piesa „Amanta“ a lui A. D. Hertz, şi ar fi vrut să joace personajul principal, dar n-am mai avut ocazia. Îmi făcuse o regie, o distribuţie, îmi explica cum să se joace.
Pentru a-i împlini dorinţa, vreau să pun în scenă această piesă, pentru că am în mintea mea tot caietul ei de regie. Şi chiar este o dorinţă pe care o pot îndeplini. Deja am făcut demersurile necesare, ca premiera să iasă la toamnă, dar nu vreau să vorbesc mai mult acum.
● Mai avea o dorinţă pe care nu o pot divulga până la capăt. Dorea să recompenseze printr-un premiu un anume actor. Înainte de a muri, avea o depresie accentuată de singurătate. Rar o vizita cineva. Ţin minte că mai veneau pe la ea Simona Bondoc, Berechet, Şahighian apoi Olga Tudorache. Silvia Dumitrescu Timică a fost prietena ei cea mai bună.
Cineva i-a organizat celebrarea a 50 de ani de teatru, şi asta ajutat-o mult sufleteşte. M-am hotărât să dau premiul respectiv persoanei din teatru, pentru că asta e dorinţa ei. Nu-i dau numele acum. Mătuşa mea nu şi-a dorit să-i rămână numele pe un premiu anume, ci doar dorea să vorbesc despre dumneaei, să spun cum se face meseria asta, să nu creadă lumea că a fost doar femeia frumoasă crescută în puf, căreia i s-au deschis uşor uşile. Să spun cât a suferit, pentru că a trecut prin multe…
Avea un fel de a fi. Te ducea, cu eleganţă, doar în zona populată cu întâmplările care-i umpleau sufletul cu bucurie. După ce i-au luat comuniştii casa, a locuit pe lângă Biserica Albă. Avea o plăcere deosebită să povestească mereu cât de mult îl iubea pe soţul ei, Emil, mai ales că, după ce a ieşit la pensie, ea n-a mai jucat teatru, iar el a fost sprijinul ei real.
Spunea cu patimă că un om, indiferent de cât de talentat este, va muri o dată cu moartea lui fizică dacă nu are caracter. “Să te fereşti de marile valori fără caracter! Caracterul îţi dă o aură, te face să fii pomenit.”
Aşa era nea Gigi Dinică, atunci când trebuia să-l înlocuiesc în „Ultima oră”. Îmi spunea: „Vezi ce faci, bagi şi tu textul acela în tine? Fii comic!”
Actorul Armand Calotă
Apoi, aşa este Marin Moraru, un partener extraordinar. Jucam în acelaşi spectacol. „Când apari, fii statuar!”, îmi spunea. M-a ajutat mult. Ce boemie, ce frumuseţe! Ce oameni mari!
Am construit un site cu numele Elvirei Godeanu. Am înfiinţat o fundaţie. Pentru memoria mătuşii mele, doresc să duc proiectul la capăt, să pun în scenă acel spectacol în care şi-a dorit să joace. Este o comedie în care şi-a dorit să joace rolul amantei, iar oamenii au nevoie de comedie. Se va râde cu poftă.
Apoi voi vrea să dau acel premiu ca din partea ei, aşa cum şi-a dorit, şi să fac mereu ceva pentru ca lumea să-şi amintească de ea.
