Autobiografia unei legende rock: Bruce Springsteen
https://www.ziarulmetropolis.ro/autobiografia-unei-legende-rock-bruce-springsteen/

„Born to Run”, autobiografia legendarului star rock Bruce Springsteen, este o incursiune în inima Americii, din New Jersey până pe coasta Californiei, pe cea mai bună muzică. Amintirile artistului se succed într-o ameţitoare poveste spre succes, din care am selectat 30 de fragmente.

Un articol de Alina Vîlcan|9 februarie 2018

M-am născut într-un oraș de coastă unde aproape totul are un ușor aer de impostură. Așa și eu. La douăzeci de ani nu eram vreun rebel la volanul unui bolid, ci un tânăr care cânta la chitară pe străzile din Asbury Park, membru marcant, deja, al celor care „mint” în numele adevărului… adică artiștii, cu „a” mic.

Aveam însă patru ași în mânecă, numai unul și unul. Eram tânăr, adunasem aproape zece ani de experiență într-o formație care cânta la greu prin baruri, mă înconjurasem de un grup mare de muzicieni autodidacți care-mi împărtășeau stilul muzical și aveam o poveste de spus.

Mai întâi…

Am zece ani și cunosc în cele mai mici detalii trotuarele de pe Randolph Street, strada mea. Aici, în după-amiezile spectrale, sunt Hannibal traversând Alpii, un soldat prins în lupte aprige în munți și nenumărați eroi cowboy străbătând cărările stâncoase din Sierra Nevada.

Eram săraci aproape lipiți pământului, deși nu m-am gândit niciodată la asta. Aveam cu ce să ne îmbrăcăm, aveam ce să mâncăm și unde să ne culcăm. Aveam prieteni albi și de culoare care o duceau mai rău. Părinții mei aveau serviciu, mama era secretară la o firmă de consultanță juridică, iar tata, la Ford. Casa noastră era veche și în scurt timp avea să se delabreze. O singură sobă cu petrol în sufragerie, doar atât aveam ca să încălzim toată locuința. La etaj, unde dormeam cu toții, te trezeai dimineața, iernile, și îți vedeai aburii respirației.

La noi acasă nu se mergea la plimbări sub clar de lună, nici la restaurante și nimeni nu ieșea seara în oraș. Tata nu avea nici dispoziția, nici banii și nici sănătatea necesare pentru o viață socială normală cu soția sa. N-am văzut un restaurant pe dinăuntru decât după douăzeci de ani și atunci mă intimida orice șef de sală licean de la taverna locală.

Mama era mare iubitoare de muzică. Muzica Top 40. În mașină radioul era deschis mereu, la fel și în bucătărie, dimineața. De la apariția lui Elvis, când eu și sora mea ne dădeam jos din pat și mergeam la parter, ne întâmpinau hiturile zilei răsunând din micuțul radio așezat pe frigider.

Aveam prieteni de culoare, chiar dacă numai rareori intram unii în casele celorlalți. Pe stradă se simțea o detensionare a relațiilor interrasiale. Adulții albi și cei negri afișau un aer cordial, deși distant. Copiii se jucau împreună. Între ei se împărțeau des remarci rasiale. Se schimbau insulte.

Chitara mea era cea mai ieftină de pe piață, dar, în comparație cu jaful cu care cântasem înainte, era un Cadillac.

Acasă, tata a ajuns în sfârșit la concluzia că s-a săturat până peste cap. Orașul și afecțiunea de care suferea îl puseseră la pământ. A decis că se va duce în California unde va începe o viață nouă. Voia ca mama și noi toți să mergem cu el, dar spunea că, la nevoie, se va duce și singur. Freehold, New Jersey, nu-l va mai vedea pe Doug Springsteen cum se zbate-n țărână. Sora mea Virginia a hotârât să rămână în Lakewood cu noua ei familie. Eu am decis să rămân în Freehold, unde puteam să îmi câștig cât de cât traiul grație reputației mele tot mai solide de rege al cântăreților de bar.

Șase luni mai târziu, în 1969, la nouăsprezece ani, stăteam pe aleea casei noastre și le făceam cu mâna de rămas-bun părinților și surorii mele mai mici, Pam. Toate catrafusele lor erau înghesuite în valizele ancorate deasupra Rambler-ului lor model 1960. au luat cu ei 3.000 de dolari, toți banii pe care îi aveau.

Mai apoi…

Duceam traiul unui muzician în devenire. Un boem prin forța împrejurărilor – deși, așa cum am spus, nu beam și nu luam droguri. Unul dintre foștii mei colegi de cameră, chitarist ca mine, avea să-și afle sfârșitul cu un glonț în cap după o scurtă perioadă în care băgase în el prea multe substanțe, irosindu-și talentul și ajungând pe străzi. Am văzut oameni care și-au făcut creierii praf, care au apucat-o pe calea asta și nu și-au mai revenit. Și-așa abia mă țineam pe linia de plutire. Nici nu mă gândeam să-mi injectez în vene substanțe necunoscute.

În anii ‘60 prima versiune a poveștii țării mele care mi s-a părut veritabilă și nefiltrată a fost cea auzită în cântecele unor artiști precum Bob Dylan, The Kingsmen, James Brown și Curtis Maryfield. „Like a Rolling Stone” mi-a întărit credința că este posibil ca o viziune adevărată, neviciată și lipsită de compromisuri să ajungă la milioane de oameni pe unde scurte, schimbându-le percepția asupra lumii (…).

Am compus „Born to Run” stând pe marginea patului într-o căscioară recent închiriată pe West End Court, la nr. 7 ½, în West Long Branch, New Jersey. Eram în mijlocul unui curs-fulger autoimpus de rock ‘n’ roll din anii ’50 și 60. aveam o măsuță cu un pick-up lângă pat, ca să pot pune discul preferat din acel moment doar rostogolindu-mă somnoros pe o parte. Noaptea stingeam lumina și mă lăsam furat de somn legănat de muzica lui Roy Orbison, Phil Spector sau Duane Eddy. Discurile astea îmi vorbeau acum într-un fel care nu îi mai ieșea muzicii rock de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Dragoste, muncă, sex și distracție.

Eram copilul Americii din epoca Războiului din Vietnam, a asasinării lui Kennedy, King și Malcolm X. Țara nu mai semăna cu tărâmul inocenței despre care se vorbea în timpul lui Eisenhower, în anii ’50. Asasinatele politice, nedreptatea economică și rasismul instituționalizat erau cât se poate de prezente în toată brutalitatea lor. Cu toatele, chestiuni care până atunci fuseseră alungate la marginea vieții americane.

În aer plutea nesiguranța – sentimentul că s-ar putea ca lucrurile să nu iasă bine, că avantajul moral ne-a fost tras ca preșul de sub picioare, că visul în care ne cufundaserăm fusese cumva pângărit și că viitorul va fi pe veci o necunoscută. Aceasta era noua stare de lucruri și, dacă voiam să-mi trimit personajele pe acest drum, trebuia să pun toate chestiile astea în mașină cu ele. Ăsta era prețul, asta cereau vremurile.

Prima mea provocare a fost când Time și Newsweek au sunat fiindcă voiau să mă pună pe coperta lor. Am stat pe gânduri, pentru că pe atunci artiștii populari, îndeosebi cântăreții de rock ‘n’ roll, nu apăreau pe copertele revistelor de informații considerate serioase. Cultura mass-media era, la mijlocul anilor ’70, foarte diferită de cea de astăzi. Pentru început, nimeni nu îi spunea „mass-media”. Nu existau Internetul, nici Entertainment Tonight, de știrile mondene nu auzise nimeni (…).

Spectacolele din LA au decurs bine. Au fost de față Martin Scorsese și Robert De Niro și, câteva zile mai târziu, Marty a proiectat „Crimele din mica Italie” pentru formație, precedat de un scurtmetraj de-al său, „The Big Shave”. Îl cunoscusem pe Jack Nicholson, și el fiu al Jersey-ului crescut în Neptune City, un oraș vecin cu Asbury Park. După concert ne-am retras într-un bar mic de deasupra clubului Roxy și l-am întrebat cum face față succesului. A spus că la vremea când cunoscuse succesul, era deja pregătit pentru el. Nu știam dacă și eu eram, dar aveam să aflu curând. Nu peste mult timp urma să traversăm Oceanul pentru o serie de spectacole ce aveau să îmi arate exact cât de pregătiți eram.

The Beatles, The Stones, The Animals, The Yardbirds, The Kinds, Jeff Beck, Clapton, Hendrix, The Who – plecam spre insula eroilor noștri. Căminul britanic al celei de-a doua veniri, locul unde prima generație a cântăreților blues și rock ‘n’ roll americani eșuase pe un țărm îndepărtat, fusese înțeleasă, metabolizată temeinic și trimisă înapoi sub o nouă și miraculoasă înfățișare. A doua generație rock a grupurilor beat dusese la bun sfârșit o încercare herculeană.

Burn to Run” ne-a oferit accesul la un alt nivel. Eram o forță nouă și tânără de luat în calcul. Sub aspect financiar, scăpaserăm din zona roșie și ne mutaserăm definitiv în cea neagră (teoretic). Înregistraserăm un succes de etapă.

De la început am știut că vreau mai mult decât o carieră solo și mai puțin decât o formație în care membrii au drepturi egale. Democrația în formațiile rock, cu foarte puține excepții, este deseori o bombă cu ceas. Există multe exemple, începând și terminând cu Beatles. Voiam totuși muzicieni buni, prieteni și personalități cu care să rezonez. Voiam să am alături o expresie a cartierului. De acolo se trag toate marile formații rock.

Când s-a reunit la început E Street Band, eu, personal, habar nu aveam cine-i sunt membrii. Mulți abia ne cunoscuserăm.

După „Born to Run” mă alesesem cu un pian Steinway cu coadă și un Chevrolet Corvette din 1960 cu jante Cragar pe care l-am luat cu șase miare de la un puști ce vindea înghețată la un stand din West Long Branch Carvel. În rest, doar facturi (…).

The River” este primul meu album în care iubirea, căsătoria și familia ocupă un loc central.

Nu am băut niciodată pentru că-mi plăcea alcoolul. Așa cum a spus cândva, la barul unui hotel, excelentul cântăreț Bobby King, tovarășul meu de drum, când l-am întrebat ce otravă preferă: „Nu-mi place nici una, așa că beau de oricare”. Sunt perfect de acord (…).

Atracțiile și seducțiile celebrității și succesului, așa cum mi se înfățișaseră, îmi păreau periculoase și înșelătoare. Ziarele și revistele rock erau tot timpul pline de istorii despre oameni care duceau o viață îmbelșugată, dar care rătăciseră calea și o dăduseră în bară, totul pentru ca zeii (și oamenii!) să se simtă bine și să râdă în continuare.

Julianne Phillips, prima soție a artistului Bruce Springsteen. Cei doi au fost căsătoriți între anii 1985-1989.

În Los Angeles am cunoscut-o pe Julianne Phillips, o actriță venită din zona Pacific Northwest. Avea douăzeci și patru de ani, era înaltă, blondă, educată, talentată, o femeie frumoasă și fermecătoare. Ne-am plăcut și am început să ne vedem cu regularitate. După șase luni, i-am cerut mâna pe balconul căscioarei mele din Laurel Canyon. Ne-am căsătorit în Lake Oswego, Oregon. A fost ca o scenă scoasă dintr-un film de Preston Sturges. Vestea ceremoniei se aflase și orășelul intrase în fierbere.

Ne-am unit destinele la miezul nopții, ferindu-ne de asaltul presei. A doua zi, în timpul brunch-ului nostru festiv, cerul era plin de elicoptere doldora de fotografi de la tabloide. Tata stătea la o masă de picnic și fuma, părea că tocmai fusese ridicat cu macaraua din bucătăria sa californiană și depus exact așa pe un câmp din Lake Oswego. În tot acest timp nu m-am despărțin nici o clipă de domnul Jack Daniel‘s (…).

1 iunie 1985, Castelul Slane, Dublin, Irlanda, primul nostru concert pe stadion. La modul absolut. Pe un câmp la optzeci de kilometri de Dublin se adunaseră nouăzeci și cinci de mii de oameni. Cel mai numeros public din câte văzusem vreodată.

27 septembrie 1985, la Los Angeles Memorial Coliseum, locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice din 1984. ultimul din cele patru concerte a fost o petrecere. Formația și cei optzeci de mii de losangelezi au fost întâmpinați de-un cer albastru intens și de temperaturi mângâietoare. Prestația formației a culminat într-o atmosferă de sărbătoare finală. Eram acum unul dintre cele mai mari, dacă nu cel mai mare grup rock din lume și, pentru a ajunge acolo, nu uitaserăm de unde veneam. Fuseseră câteva hopuri pe parcurs, iar pe viitor trebuia să fiu de două ori mai precaut cu modul în care muzica mea era folosită și interpretată, dar, una peste alta, ajunseserăm la capăt intacți, uniți, și pregătiți să mergem mai departe.

Eu și Julianne ne-am întors în căsuța noastră din LA. M-am simțit super… vreme de două zile bătute pe muchie. În a treia zi m-am prăbușit. Și acum ce fac?

Fragmente din volumul autobiografic „Born to Run”, de Bruce Springsteen, editura Polirom, 2017.

Eram copilul Americii din epoca Războiului din Vietnam, a asasinării lui Kennedy, King și Malcolm X. Țara nu mai semăna cu tărâmul inocenței despre care se vorbea în timpul lui Eisenhower, în anii ’50. (Bruce Springsteen)

Foto: The Paris Review

11
/05
/16

Peste 100 de poeți din 23 de țări vin la cea de a VII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie București (FIPB), care va avea loc între 18 și 22 mai. 22 de invitați din străinătate, pe lista oaspeților numărându-se poeții nominalizați la Premiul Nobel pentru Literatură, precum Ko Un (Republica Coreea) sau Yang Lian (China), vor veni la București în această lună.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

05
/05
/16

,,Viaţa ficţiunii după o Revoluţie” este cea mai recentă carte publicată de Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). A apărut în această primăvară la Editura Polirom. Cartea aceasta (un roman, nu o colecţie de eseuri!) este scrisă ca un teribil epistolar în două părţi.

27
/04
/16

Rămăşiţele pământeşti ale lui Pablo Neruda au fost reînhumate pe țărmul Oceanului Pacific, în grădina casei sale din Isla Negra, pe coasta centrală chiliană. În urmă trei ani, trupul scriitorului fusese exhumat pentru a clarifica dacă poetul a fost asasinat în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet.

26
/04
/16

Actrița Oana Pellea va fi, vineri, alături de Cristina Casian și Barbu Ollănescu-Orendi, oaspetele Serilor "Acasă". În cadrul evenimentului, sub genericul "Acasă la boierii Ollănești și la Amza Pellea" vor fi prezentate cărţile: "Jurnal 2003-2009", de Oana Pellea, "Să râdem cu Nea Mărin", de Amza Pellea și "Așa a fost să fie. Amintiri din anii mei buni și răi", de Barbu Ollănescu-Orendi.

24
/04
/16

“În dulcele stil clasic”, „Donul liniştit”, „Românismul, Catehismul unei noi spiritualități”, „Moara cu noroc”, „Leo Africanus” sau chiar... „Abecedarul” sunt cărţi care au trasat direcţii în personalitatea şi cariera actualilor lideri ai României. De Ziua Internațională a Cărții, revista Q Magazine a “interogat” câteva dintre personalităţile zilei pe tema cărţii preferate. Vă prezentăm mai jos scurte fragmente din acest demers.

22
/04
/16

În mai puţin de o lună, în capitală debutează cea de a VII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB). Peste 100 de poeţi din peste 20 de ţări vor sosi la Bucureşti în perioada 18 – 22 mai, prilejuind publicului iubitor de poezie ocazia de a participa la peste 20 de evenimente: lecturi publice, mese rotunde, dezbateri și performance-uri.

22
/04
/16

„Nu-i amintire care să nu se şteargă cu timpul, nici durere pe care să nu o mistuie vremea.”, Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes. În urmă cu 400 de ani se stingea din viaţă întemeietorul romanului modern şi simbolul literaturii spaniole.

21
/04
/16

Comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes, în 22 aprilie, va marca și sfârșitul unei serii de 17.000 mesaje postate pe Twitter care reproduc integral romanul "Don Quijote" al scriitorului emblematic al literaturii spaniole. Autorul acestei ingenioase transcrieri este un inginer informatician spaniol de 55 de ani.

21
/04
/16

Vacanţe filocalice, de Gabriel Pătraşcu, şi Crux, de George State sunt volumele câştigătoare ale Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2015, la secţiunea „Proză”, respectiv „Poezie”. Ambele volume vor fi lansate în cadrul Salonului Internaţional de Carte „Bookfest”, care va avea loc în perioada 1 – 5 iunie, la Romexpo Bucureşti.

20
/04
/16

În această seară, de la ora 19.00, la Club A din Bucureşti (Str. Blănari nr. 14), în cadrul „Cafenelei critice”, va avea loc un dialog cu Matei Vişniec despre ultimul său roman, Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă..., apărut recent la Editura Cartea Românească, disponibil şi în format digital. Invitați: Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloş; Amfitrion: Ion Bogdan Lefter

19
/04
/16

În această seară, de la ora 19.00, iubitorii de carte sunt aşteptati la librăria Humanitas Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) pentru lansarea celui mai nou roman al lui Amos Oz, Iuda, o realizare literară care repune în discuție, din perspectiva etică, politică și istorică, figura trădătorului și conceptul de trădare.